„Nu mi-a trebuit mult să realizez că nu el era vinovat de starea mea, ci subconștientul meu care se chinuia să ajungă la consimțământul că întregul meu trup și suflet era legat de al lui. Nu era dragoste, ci era o sursă de viețuire, era fericirea pe...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Hanna nu fusese prea mulțumită când ajunsesem acasă în jurul orei 4. Și avea dreptatea ei, pentru că zborul era în mai puțin de o oră. Însă nu îmi arătase, de fapt, cât de nervoasă era pe mine pentru că stăteam mult prea aproape de aeroport.
Eram neliniștită și mă tot gândeam la Kyle și cum aveam să mă întorc la el sau dacă voi putea să-mi țin promisiunea. Însă nu aveam să-l părăsesc când avea cea mai mare nevoie de mine. Kyle reprezenta tot ceea ce eu aveam nevoie și așa avea să rămână mereu.
Aeroportul era plin de oameni. Furnici grăbite, mișunau în jurul nostru de parcă nimeni altcineva nu conta. Nu am înțeles niciodată ce rost are graba. Tot acolo ajungeai cu sau fără repezeală.
Hanna mă trase după ea până la ghișeul pentru zborul nostru și puse bagajele pentru cală pe bandă, dându-i apoi femeii din fața noastră biletele și pașapoartele. Mama insistase să avem pașaport dinainte să se îmbolnăvească, iar motivul încă îmi era necunoscut. Drumul până la poarta de unde aveam să fim luate cu un autobuz fu cel mai oribil lucru pe care îl puteam experimenta, în afară de moarte mamei. Mă simțeam ca un prizonier ce avea să fie condamnat pentru eternitate. Toate acele controale, atâtea perechi de ochi care te priveau rece și atâta fugă, încât am simțit că voi ceda.
Aproape am vomat când am urcat, pentru prima dată, în pasărea aceea imensă fără viață. Mi-am zis că acolo îmi voi avea sfârșitul și că făcusem bine că îmi luasem adio de la tot.
Zborul fu lung și obositor. Aproape 12 ore pierdute într-o cutie metalică, dură și plină de tot soiul de oameni. În tot acest timp, Hanna mi-a vorbit despre familia cu care avea să stăm, dar am tot ignorat-o, până într-un punct când mi-a explicat că omul care o angajase o cunoscuse pe mama. Că Hanna lucrase pentru el încă de când mama murise și că acum el avea să stea mai mult în Franța, fapt ce a dus la mutarea noastră, plus că se eliberase locul acesta de muncă și era mult mai favorabil. Am simțit că îmi explodează capul.
- Și dacă a ținut atât de mult la mama, am zis ca să nu ne audă și restul oamenilor din avion, de ce nu ți-a dat bani degeaba? Fără să mai muncești?
Bineînțeles că tonul meu era ironic, iar Hanna a simțit acest lucru și m-a privit urât.
- Pentru că noi nu luăm din milă, Halsey. Am muncit pe brânci pentru banii pe care i-am avut, nu am luat nimic din ce nu am meritat.
Și cu asta a închis orice fel de conversație. Ceea ce m-a mulțumit până când am dat nas în nas cu vestitul domn Jensen. Un om de vreo 50 de ani, foarte atletic și cu o expresie facială mult prea arătoasă pentru vârsta lui. Tipul era minunat, dar l-am scârbit când mi-am amintit că el probabil avusese relații intime cu mama și, totuși, o lăsase baltă când se îmbolnăvise.
- Bună dimineața, domnișoarelor, spuse el, iar Hanna dădu mâna cu el și îi zâmbi.
Eu doar l-am privit neutră și am așteptat să zică ceva. Dar nu o făcu, ci doar îmi zâmbi și ne invită să mergem după el. Un alt domn, posibil șoferul lui, ne luă bagajele și ne urmă îndeaproape.
