Un biciclist pierdut

Un biciclist pierdut II

          Numele ei era Anais – o copilă brunetă, cu părul încurcat și haine prăfuite. Se asemăna cu biciclistul prin chipul său plin de pistrui și de amăgire...

          Într-o altă zi, căci nu știau nici ei rostul zilelor și nici eu să vă spun exact, înaintaseră cu bicicleta mult prea aproape de casa părintească a rătăcitorului. Vorbeau, râdeau, și deodată el rămase tăcut, coborând de
pe șa la colțul unei case vechi.

     — Ce s-a întâmplă? rostise Anais greșit. Îi era greu să vorbească logic, fiindcă nu mersese la o școală, așa cum ar fi trebuit. Chiar și așa, faptul că era mai tot timpul tăcută făcea parte din misterul ei.

          Băiatul nu-i răspunse. Ochii lui rămăseseră fixați pe imaginea din față: un bărbat stând pe un scaun, lângă treptele casei, plângând. Un bărbat înalt care-l făcuse pe biciclist, în acel moment, să se înfioreze. Nu era unul oarecare... era Sammael, tatăl lui.

          Anais și-a dat seama de asta și, ajungând în fața porții cu numărul 111, strigă:

     — Domnule? Domnule! Puteți să ajutați pe mine, rog?

          Sammael se ridică de pe scaun, ștergându-și lacrimile cu cotul, și ieși la poartă, unde o văzu pe Anais.

     — Sunteți bine? întrebă copila, făcând un pas mare în spate. Îi era frică de cum o să reacționeze, însă făcea asta pentru biciclist și nu avea niciun regret.

     — Mi-e dor de Alan. Și de Angela. I-am lăsat să plece... mi-e dor de familia mea. În fine, reveni el, cu ce să te ajut?

     — Unde este strada X?

     — Chiar înainte, copilă. Acum pleacă! țipă Sammael și se întoarse în curte, luând o gură din berea ascunsă sub masă și șoptind: "Prostii."

          Anais se întoarse la biciclist, care rămăsese neclintit. Doar mintea-i fugea acum la fel și fel de idei. Amăgitoare gânduri!

     — Hai să ne întoarcem, Alan.

     — În regulă, spuse rătăcitorul și urcă pe bicicletă, începând să pedaleze în amurg, fără să-și dea seama că Anais îi rostise numele.

          Pentru unii oameni, există încă o parte a sufletului care te face să regreți răul pe care l-ai făcut. Când și această parte este pierdută, ca și în cazul lui Sammael, nu mai este speranță. Întâmplarea din acea zi a fost momentul când Sammael a înlocuit ultima fărâmă de amintire cu alcool-ul, în mrejele căruia s-a adâncit complet, înnecându-se cu propriile mâini.

     — Anais, crezi că oamenii pot fi salvați? întrebă rătăcitorul, culcat pe iarba rece.

     — Doar dacă ei își doresc asta, veni răspunsul fetei, care întinse mâna spre el.

          Când cei doi își împreunară mâinile, o stea căzu, observând în căderea ei doi copii rătăciți care se pierduseră pe ei înșiși, dar nu și lumina din ochii lor. Speranța este cea care-i ținea în viața, iar gândurile... Amăgitoare gânduri!