Obliviate

Capitolul 10

Ciudat cum după un timp te obișnuiești cu o casă și cu o persoană.

În mai puțin de trei săptămâni, am învățat mare parte din Conac și m-am apropiat de Draco, într-un fel în care n-am crezut vreodată că aș fi ajuns s-o fac. Nu știu cum să numesc "pasul" ăsta, sincer; suntem un fel de prieteni, în sensul că vorbim normal, glumim și practic trăim împreună, iar el mai vine să mă liniștească după un coșmar mai rău, cu toate că niciodată nu-mi amintesc ce visez.

Și mai sunt și lecțiile de Oclumanție.

Am reușit, abia acum două zile, să prind frânturi din gândurile lui Draco – nicio imagine, doar vocea lui în capul meu, fie spunându-mi numele, fie adresându-mi întrebări. O fac aproape involuntar, când mă uit la el și privirea îmi alunecă în gol. Dar efectul nu e reciproc – încă îmi deschid mintea către el, cu toate că nu vreau. Până acum, nu am reușit să-l blochez decât o dată.

Dar azi am, parcă, mai multă încredere. Nu știu dacă e de la vremea caldă, aproape neobișnuită pentru Anglia sau de la micul dejun absolut divin sau noaptea lipsită de coșmaruri, dar mă simt mai încrezătoare. Pot să mă apăr astăzi. De ce să-i permit lui Malfoy să-mi umble prin minte după voie?

Nu că n-ar fi făcut-o deja. Dar am speranța că mai sunt niște amintiri, unele pe care le-am pierdut, bine ascunse în mintea mea, pe care Draco nu le-a văzut încă. Și tot ce vreau e să rămână acolo, dar la îndemâna mea – orice parte din memoriile mele e binevenită, fie bună sau rea. Probabil m-aș droga cu amintirile acestea nedescoperite și mi-aș stoarce creierii încercând să scot și altceva de la ele, dar ar merita, numai să am ceva.

Pe lângă sunetul pașilor mei pe marmură (care a ajuns cumva liniștitor și familiar), astăzi se aude muzică. O melodie cu un ritm variat, când lent, când rapid și cu note vesele umple holul. În loc s-o iau pe scările ce dau spre temnițe, rămân la parter și intru într-o altă cameră, de lângă bibliotecă.

E mare, dar lipsită de lumină – draperii albastre de catifea acoperă ferestrele mari. În față este o bibliotecă cu multe cărți subțiri și câteva volume groase aproape de pământ, iar pe peretele opus e un dulap și o masă împinsă neglijent în fața lui.

Iar în plină vedere e el. Pianul e mare și lăcuit, dar se vede că e vechi și a dat viață multor cântece, probabil nu numai în casa Malfoy. Iar pianistul se potrivește în locul rezervat ca o piesă de puzzle – degetele lui dansează cu agilitate peste clape, eliberând o armonie de sunete. Părul nu mai are acea nuanță albă de blond, ci una mai comună, iar la tâmple îi sunt presărate broboane de sudoare. Poartă doar o cămașă albă cu câțiva nasturi descheiați și pantaloni negri de stofă și nu mă observă, ci continuă să cânte, spre plăcerea mea.

Mă sprijin de cadrul ușii fără niciun zgomot, neîndrăznind și nedorind să întrerup cântecul. Orice am spus despre Draco în anii noștri de școală și oricât ar fi rămas din ura aceea în mine, nu pot nega – știe să cânte așa cum n-am mai auzit pe nimeni. Nu se încurcă nici măcar când se uită la foile dispuse în fața lui sau schimbă partitura, ci își continuă mișcarea la fel de fluent, iar melodia decurge la fel de lin.

Fără să-mi dau seama, încep să zâmbesc, iar în mine se naște alt sentiment. O plăcere ușoară pe care am mai experimentat-o și înainte, cândva și undeva; nu pentru muzică în sine, nici pentru pianist, ci pentru fiecare moment inundat de notele crescânde ale pianului. Amintirea, pe care o simt mai aproape de suprafață, de unde aș putea s-o iau și s-o văd, iar și iar, la nesfârșit, întârzie să apară, dar acum nu-mi fac griji. Doar las muzica să continue și închid ochii.

Aproape că nu observ durerea de cap, mai lină de data asta.

Sunt într-o cameră asemănătoare, mai în ceață, ca orice care contează din amintirile mele. Mă opresc tot în tocul ușii, iar aceeași melodie umple casa cu muzică. Apoi, clapele pianului se opresc, iar pianistul se întoarce spre mine zâmbind cald.

Nu-l văd clar, dar se simte bine – toate amintirea e în ceață și în depărtare. Zâmbesc și eu, iar el se ridică și se apropie de mine. În numai câteva secunde îi simt respirația caldă pe față, și, apoi, buzele pe ale mele, într-un sărut scurt, dar plin de afecțiune și familiar.

– Nu știam că poți să cânți la pian, spun eu.

– Te pot învăța dacă vrei. Sigur, nu Bach, dar poate Beethoven sau...

– Știu să cânt la pian.

El zâmbește amuzat, apoi gesticulează către pian, invitându-mă să cânt ceva. Înaintez și mă așez pe scaun, iar el lângă mine.

– Sigur, nu știu Bach și e posibil să fi ruginit puțin, dar...

– Mi-ai spus mai demult că ai învățat Beethoven prima dată, răspunde el, aranjându-se astfel încât să-mi poate ghida mâinile ușor. Mai ții minte Für Elise?

În mintea mea – cea de-atunci – înfloresc imagini pe care nu le-am pierdut: lecțiile de pian de la doisprezece ani, cu părinții mei. Niciodată nu am vrut să ajung comparabilă cu Draco (acum că știu ce poate el), ci doar să învăț câteva cântece, de aceea nu am luat lecții avansate. Dar bineînțeles că știu Für Elise, a fost preferata mea dintre toate cântecele la pian.

– Bineînțeles. E posibil să mă mai încurc totuși, dar...

El apasă pe o clapă a pianului – prima notă. Eu apăs pe următoarele, eliberând încet melodia și în curând cântăm amândoi, sincronizat, Für Elise a lui Beethoven.

Și când mă întorc în prezent, prezentul în care Draco tocmai s-a oprit din cântat la pian, realizez că nu m-am concentrat deloc pe amintire – nici pe părul lui, pielea, hainele sau modul de a se mișca și nici pe voce. Încă îmi răsună în minte, melodioasă și profundă, dar n-o pot recunoaște, oricât m-aș strădui.

– Te-am făcut să mă aștepți?

Vocea lui Draco mă trezește din reverie. (Nu am intenționat jocul de cuvinte.)

– Poftim? Clipesc des, probabil în speranța de a alunga amintirea din prezent, pentru mai târziu.

– Deci nu ai fost la subsol și nu m-ai găsit acolo, așa că nu ai venit aici, de unde nu se auzea muzica.

– Mergeam spre subsol când am auzit muzica, răspund puțin confuză, cu toate că nu știu ce e atât de confuz. Nu știam că poți cânta. Nu mi-ai spus niciodată.

– Nu m-ai întrebat.

Draco se ridică de la pian și se sprijină de el, deși simt în mișcarea lui că ar fi vrut să facă mai mult. Să se apropie de mine, cum am văzut în amintire, și probabil să facă pe romanticul, dându-mi părul după ureche sau sărutându-mă pe obraz sau șoptindu-mi ceva absolut normal într-o voce suavă, făcând fiecare cuvânt să sune mai încărcat de iubire și dorință decât ar trebui.

Și pentru un oarecare motiv, gândul ăsta nu-mi provoacă repulsie, ci un fior plăcut în stomac, însoțit de, bineînțeles, sentimentul de déjà-vu. Încerc, probabil în zadar, să-mi blochez mintea; n-am nevoie ca imaginile astea să ajungă și la altcineva.

– Ți-a plăcut?

– Bineînțeles, răspund cu un zâmbet. De curiozitate, ce ai cântat?

– Bach, Goldberg Variations. Te-aș putea învăța, dar e nevoie de mai mulți ani de practică.

Îmi dau ochii peste cap.

– Știu să cânt la pian, am învățat acum mai bine de zece ani. Dar recunosc, n-am încercat Bach până acum.

– Te-aș putea învăța într-o zi, răspunde Draco. Dar nu acum. Acum ar trebui să continuăm cu Oclumanția.