Totul a început într-o excursie când el s-a aşezat lângă mine. Eu citeam, dar eram, în acelaşi timp , atentă si la băiatul care s-a aşezat pe scaunul din dreapta mea. Era înalt, zvelt, cu părul brunet, puţin lung, buzele cărnoase si sărutabile în orice moment. Erau străpunse in partea din dreapta jos de un mic piercing argintiu. Din păcate nu apuc să îi văd ochii din cauza părului care i-a acoperit când şi-a înclinat capul.
Avea in spate un rucsac din care ieşea un bloc de desen A3. Imi puteam da seama după colţurile îndoite şi marginile foilor, care încercau să iasă la lumina zilei, că acel bloc era foarte des folosit. Pe colţul unei planşe am reuşit să deosebesc haşurul unei părti anatomice a unei persoane necunoscută mie.
La început am crezut că va sta liniştit pe scaunul lui, dar, de la jumătatea drumului lucrurile au început să se schimbe.
- Ai cumva un ceas? mă întreabă.
-Ăăăăă... Da. Aşteaptă numai puţin, am spus eu încercând să ţin semnul unde rămăsesem cu cititul şi să caut telefonul care parcă intrase în pământ.
-Lasă-mă să îţi ţin cartea cât timp cauţi tu telefonul, mi-a spus, uitându-se la mine cu o privire care parcă voia să spună mai mult decât o făcuse el adineauri.
Când m-am uitat în ochii lui, am văzut Raiul şi Iadul întrupate în aceeaşi persoană. Ochii lui erau căprui cu inserţii de negru. Pot să jur că nu am mai văzut ochi ca aceştia în toată viaţa mea.
-Ăăăăăă... Bine... am spus uimită de replica lui.
I-am dat cartea şi i-am spus să ţină degetul la pagina unde ramasesem. El şi-a întors din nou capul către mine, lăsându-mă să pătrund şi mai mult în lumea descrisă de ochii lui.
-Wow, aşa strictă eşti?
-Când vine vorba de cărţi, da.
În sfârşit am reuşit să găsesc afurisitul de telefon.
-Este 11 şi 11 minute.
-Ce?
-1, se spune "Poftim", nu "Ce". 2, ceasul este 11 si 11 minute.
-Ăăăăăă... Mulţumesc! spune el cu o figură destul de sinceră. Şi, apropos, pe mine mă cheamă Evan.
