Brilliants

One brilliant

    Căscând, luă un snickers de pe raft și i-l dădu casieriței. Ea îl scană și i-l întinse înapoi, rostind cu o voce plictisită și monotonă unu nouăşcinci. Împinse banii pe tejghea, înhățând batonul de ciocolată și se îndreptă spre cealaltă coadă, la a cărei jumătate îl localiză pe tatăl său, un bătrân cu păr cărunt, ce își tot împingea ochelarii mai sus pe nas, că urmare a unui tic nervos. O văzu și el și îi zâmbi. 

     - Du-te în mașină, draga mea. Iau cafeaua și plecăm, bine? 

     Sydney încuviință, înăbușindu-și un alt căscat. Se strecură printr-un grup de oameni - ai fi zis că la miezul nopții benzinăriile din California sunt mai puțin aglomerate - și împinse ușa de sticlă cu umărul, străduindu-se să desfacă ambalajul.

      O izbi o rafală de aer rece și se cutremură.  

      Scrută parcarea și se ridică pe vârfuri, încercând să localizeze mașina, o camionetă albastră, suficient de mare și de veche cât să-i sară imediat în ochi, dar pe care noaptea reușea, cumva, să o camufleze. Își aminti că o lăsaseră ceva mai departe, unde, așa cum își dorea tatăl ei, să nu poată fi zgâriată - nu că s-ar mai fi cunoscut încă un semn pe caroseria ruginită - și porni într-acolo, înjurând în gând tot întunericul acela. Niciodată nu-i plăcuse noaptea. 

     Auzi un zgomot din stânga ei și tresări, mâna care ducea batonul la gură înțepenindu-i la jumătatea drumului. Îi trebuiră câteva momente să constate că e o mașină și să se autoconvingă să își continue drumul.

      Dar, fără să știe de ce, se opri în loc cu exact o secundă înainte să simtă o mână peste gură și o alta prinzând-o zdravăn și împingând-o înainte. Mașina pe care o auzise înainte se opri lângă ea cu scrâșnet de roți. 

      - Fii cuminte, fetițo. 

     Simți cum intră în hiperventilație. Trupul îi era înțepenit și incapabil să răspundă la strigătele creierului de a se zbate. Bărbatul ce o ținea își desprinse ușor o mână și deschise portiera mașinii, împingând-o înăuntru înainte să poată reacționa. Ateriză pe burtă, pe bancheta de piele ecologică a unui SUV și reuși să se răsucească pe o parte, cu mișcări sacadate, de parcă mușchii i-ar fi funcționat cu intermitenţe. Pentru o clipă, nu putu decât să analizeze situația. Înăuntru era întuneric. Locurile din spate erau despărțite de cele din față de un paravan negru. Era speriată de moarte. Întinse mâna și trase de mânerul ușii, care rămase nemișcată, apoi repetă gestul de câteva ori înainte să realizeze că era încuiată. 

     O siluetă ocoli SUV-ul și se așeză pe locul din dreapta, trântind portiera cu zgomot în urma sa. Aproape concomitent, altcineva calcă pedala de accelerație până la podea și mașina se puse în  mișcare cu o viteză ce o trimise pe Sydney în spătarul banchetei.

     Gândul îi fugi imediat la filmele cu răpiri și la felul în care victimele sunt abuzate, rănite, torturate. Aproape mereu persoanele respective mureau, urmând ca decesul să le fie minimalizat și în final uitat în favoarea unei urmăriri pline de suspans și a prinderii făptașilor de către un agent de poliție subestimat. Dar ea nu voia să moară cu consolarea că cine o răpise avea să fie prins. Ea nu voia să moară deloc și nici măcar să fie răpită. Se repezi și trase iarăși de mânerul ușii, țipând. O parte mai lucidă a creierului sau îi spuse că se află deja pe autostradă și că gonesc cu cel puțin o sută treizeci la oră, într-un SUV cu geamuri fumurii, la ora doisprezece p.m. deci e aproape imposibil ca cineva să o audă sau vadă. Într-un acces de disperare, lovi cu piciorul în scaunul șoferului, înjurând și implorând. Acesta, luat pe nepregătite de impact, trase brusc de volan, intrând pe  cealaltă bandă și făcând mașina să se smucească periculos de aproape de parapet. Sydney urlă suficient de tare cât să acopere aproape în totalitate hohotul de râs venit din față. Dean redresă mașina și înjură. Blake acționă paravanul, ridicându-l.