-Răscolind printre sumedenia de amintiri, reînviind vechi şi uitate iubiri...-
Stau prăbuşită într-un scaun învechit şi am un sentiment de goliciune. Mă simt descurajată şi uitată, dar mă apasă o durere puternică în piept pe care lupt să o înlătur. Însă, cu fiecare încercare, nu fac altceva decât să o întărât mai mult împotriva mea.
Am o stare de gol şi nu pot realiza care este motivul; o simt de parcă ar încerca să îmi oprească respiraţia cu mâinile sale murdare de durerea împânzită cu memorii.
E înfiorător să te simţi neputinciosă; e trist să te „distrugi" cu bună ştiinţă şi, deşi în momentul în care poţi face alegerea şi realizezi consecinţele ce vor urma alegerii tale, nu ai nici cea mai vagă idee cum se face, însă de fiecare dată, absolut de fiecare dată, simţi cum pierzi în faţa iubirii, dar, spre marea ta uluire, aceasta nu este o surpriză stingheră sufletului tău.
Îmi e dor să simt iubirea, sau măcar să o ating cu buricul degetului asemeni unui vârf delicat de pană. Îmi e sete de-un strop de fericire şi sunt mâhnită că nu pot să ajung la el măcar să-l privesc în lumina surâzitoare a razelor jucăuşe ale soarelui.
Amărăciunea sfârşitului fiecărei clipe, devenită mai apoi o bucăţică de memorie, sfârşeşte prin răsunarea mută, în urechea mea, a unor recviemuri ce par a-mi trezi fiori-fiori în fiecare moleculă tangibilă sau intangibilă din mine.
Simt un sărut timid, tandru şi uscat pe obrazul meu drept şi, din pur reflex, îmi ridic mâna uşor stângace spre acel loc, însă tot ceea ce simt, e sufletul meu care parcă se adună încet în mine atunci când am realizat că nu este decât o senzaţie sau...o amintire. În momentul acela, speriată, mi-am mutat privirea ce-o aveam aţintită undeva într-un neant sonor şi luminat, spre masa aflată sub lumina gingaşă din exterior, iar în faţa ochilor mei, apăru mult iubita mea vază, a cărui negru mat te invită în tristeţe şi din ea apărură 9 trandafiri uscaţi- de-un roşu aprins rupt dintr-un rubin ce încă se luptau să poarte pe umerii lor povara unei iubiri pierdute în calea destinului; o iubire neîmplinită ce înainta strigăte năduşite de salvare, fiecare părticică din ei purtând înăuntru lor o lacrimă, un zâmbet, o durere, o îmbrăţişare, un sărut timid, o amintire, o fericire, o durere... o iubire.
Aceaşi ea. Aceaşi fiinţă pierdută în cărările vieţii şi în împotrivirile sorţii. Aceleaşi bucle răsfirate pe umerii albi, păliţi de viaţă. Aceaşi ochi albaştrii pierduţi în nicăieri. Acelaşi suflet rătăcit stăpânit de îngeri şi demoni în perfectă armonie. Acelaşi trup fragil captiv în întunericul camerei. Aceaşi rochie neagră, lungă, care îi conturează formele delicate ale fineţii corpului ei, ce poartă doliul unei iubiri, unei iubiri sfârşite, unei iubiri moarte fără voie, unei morţi eterne.
