Tăcerea... acel moment când cuvintele nu sunt de ajuns, când le cauți, vrei să le dai un sens, dar nu le găsești. Poate că nu sunt atât de puternice pe cât ți-ai dori sau... poate că nu mai vrei să le rostești. Îți dorești să-ți fie ascultate gândurile, să-ți fie înțeleasă privirea, să-ți fie citite gesturile.
Căci ai obosit. Ai obosit să vorbești, să țipi cât poți de tare și totuși să nu fi auzit. Ai renunțat.
Ai renunțat să te faci înțeles în fața unor oameni care te văd așa cum își doresc, în fața unor persoane care, oricât de sincer și tu însuți ai fi, tot nu te cunosc. Și renunți să îți mai pese.
De cine?
De ei... de toți aceia care au închis ochii, atunci când ochii tăi lăcrimau, de toți aceia care și-au astupat urechile, atunci când tu-ți jeleai durerea. De toți cei care nu simțeau că nimic nu e în regulă.
Și ierți.
Accepți normalul și mergi mai departe. Singur. Înțeles de tine, purtându-ți păcatele pe drumul ce ți se ivește. Și mergi. Cu fiecare pas te îndrepți sub greutatea trecutului, îți ridici fruntea și, cu încredere în forța ta, întâmpini necunoscutul așa cum ți se ivește.
Tu poți!
Te împiedici și ești convins că vei cădea, că durerea te prinde de mână și cu greu te vei mai ridica. Dar nu renunți să speri.
Și-atunci ești îmbrățișat. Ești prins din căderea liberă și te blochezi în ochii unui necunoscut. Cuvintele sunt mute. Te privește și îți înțelege durerea, sufletul, dorințele.
Cuvintele nespuse nu mai atârnă greu în trupul tău. Te liniștesc.
E ea.
Prietena ta.
Acea persoană lângă care taci, dar ești înțeles.
Acea persoană care luptă alături de tine, pentru tine.
Acea persoană care îți vede defectele, dar nu le critică, le acceptă.
Acea persoană pe care întotdeauna de bazezi, de-a cărei sinceritate dispui oricând.
Acea persoană care te ridică public, dar te ceartă în privat.
Acea persoană este prietena pe care o aștepți. Care greșeste, dar recunoaște, care-ți iartă greșelile și nu te judecă.
Azi e despre tine, dragă prietenie.
Azi e despre acele ore petrecute în liniște, ascultându-ne gândurile, ideile, lacrimile și dorințele.
Azi, mâine și atât cât ne va ține timpul ne vom ține și noi de mână, ne vom certa, vom râde, vom plânge și vom asculta muzica liniștii.
Azi, mâine și cât va avea milă timpul nu voi mai fi singură... nu vei mai afla ce-i singurătatea, nesiguranța, nu vei mai sta singură în gândurile tale, căci îți voi invada totul, chiar și mintea, asigurându-te de prietenia mea, a ta, a noastră.
Cu respect și iubire, pentru tine,
Prietenie!
