Ți-am așezat în palmă albastre flori de mai și-n iluzia fericirii le-ai strivit ca pe-un gândac.
Te-am ridicat în brațe și-ai luat cu tine totul, atât de greu parea, că am căzut frântă și orice încercam, orice atingere blândă, se termina sarcastic, c-o inimă cioplită.
Și m-a durut o clipă, de-am zis că mă sufoc, cu mâna strâns lipită pe pumnalul strâmb de foc.
Am mers o clipă oarbă, bâjbâind în tăcere, dar sunetul lacrimilor izbeau cu putere.
Loveau atât de tare, pieptul ce inima-mi salva, încât, în tăcerea cruntă, nimic nu mai trăia.
Mi-am înălțat cuvinte, pe care le credeam, să aflu apoi gonită că mult mă mai mințeam.
Am încălțat opincile de vreme tocite și am bătut drumul lovit de cuțite.
Am înaintat în grabă, sperând la veșnica lumină, dar, negura deplină, nimic nu îmi șoptea.
Am mers epuizată și am oprit o clipă.
Am respirat adânc și m-am înecat liberă.
Am îmbrățișat singurătatea și lumea efemeră, la fel ca fericirea, o fluturare zburdalnică.
Și-am prins o mână rece, spunându-mi în tăcere, e cel mai bun prieten.
Eu...
