Omule, nu e greșit să te simți obosit. Nu e greșit să iei o pauză și să respiri. Nu te simți vinovat că vrei să închizi ochii și să îți auzi gândurile!
Închide ochii, încuie toate probleme și așteaptă liniștea. Vorbește cu gândurile tale și iubește-ți visele.
Te simți epuizat, împovărat de tot ce se întâmplă în jur și clachezi.
Plângi, suflete-ntristat!
Lasă-ți lacrimile să simtă atingerea suavă a vântului, să-ți mângâie pielea îndurerată a obrajilor și să se usuce sub cearcănele vineții ale ochilor. Și nu te abține. Varsă-ți durerea și nu șterge urma ei.
Lasă-le pe chip.
Privește-te în oglindă.
Urma lacrimilor nu e o slăbiciune. E dovada că simți, trăiești, iubești și speri.
Și plângi, suflete-ntristat.
Plânge-ți dezamăgirea, uitarea, singurătatea, tristețea, neajunsurile și fericirea.
Lasă-te în voia simțurilor și iartă.
Iartă-i pe cei diferiți de tine!
Iartă-i pe cei nemiloși, pe cei egoiști, pe cei care ți-au greșit.
Iartă natura, că nu ți-a fost prietenă.
Iartă soarta, căci ți-a fost dușman.
Iartă norocul, căci ți-a întors spatele.
Și uită.
Uită momentele când simțeai că nu mai poți respira, din cauza tuturor emoțiilor ce te apăsau.
Uită clipa când voiai să-ți țipi frustrările.
Uită zilele când nu găseai lumina.
Uită nopțile când nu găseai căldura.
Uită și privește-te în oglindă.
Umbra lacrimilor te întărește. Ești om.
Ai sentimente. Plângi. Râzi. Iubești. Ierți.
Iartă-te pe tine, om frumos. Iartă-ți momentele când ai decis greșit. Iartă-ți cuvintele dure spuse la nervi. Iartă-ți cuvintele nespuse ce-ți jucau în minte. Iartă-ți părerile preconcepute.
Iartă-te!
Iubește-te!
Iubește-ți sufletul, căci încă mai vibrează când vede frumusețea.
Iubește-ți inima, căci tresaltă, blândă, când vede nefericiții.
Iubește-ți trupul, căci te poartă mai departe.
Iubește-ți mintea, căci rațiunea ei te îndeamnă să iei deciziile corecte, nu neapărat ușoare.
Iubește-ți familia, căci va fi întotdeauna parte din tine.
Iubește-te, suflete-ntristat, găsește-ți liniștea!
