Flori de Tutun

final.

Aiureli, pur și simplu blasfemie!

Într-al treisprezecelea ceas, adică cel imaginar, fetița din mine a murit. Perfuziile-i legate cu bandă adezivă au fost desprinse, lăsând în urmă vene goale de conținut și o inimă elastică, moale, inertă. Am zis că-i scriu elogiu în ziua în care a murit, însă pe la mijloc am zis că îmi bag pula în ea viață, că nu pot scrie defel când sunt drogată, așa că am îngropat-o, tremurând, într-un sicriu de plastic, de unică folosință.

Mi-am rezervat ca suvenir o șuviță din păru-i blond de la razele unui soare ce n-a iubit-o niciodată, și inelul de chihlimbar. I-am acoperit trupul micuț cu țărâna uitării și am pornit în grabă prin ploaia rece spre casă.

I-am pictat un elogiu pe o pânză, pe care i-am oferit-o în dar celui ce a distrus-o, cu zâmbetul pe buze și ochi uscați. Nu am dezvăluit locația mormântului însă, în speranța ca până și eu să uit unde am îngropat-o, și că aș putea, astfel, să delirez fără resentimente.

M-am îngropat apoi pe mine în prafurile mele și tot ceea ce a însemnat ea vreodată s-a scufundat odată cu capu-mi amețit.