Sub minutul 0

IV

-Bella? Tu ești? spune apropiindu-se de mine
Nu mai zic nimic și alerg spre lift. Intru înainte că ușile sa se închidă și apăs numărul 4. Nici nu bag de seama că nu singură, dar nu întorc capul. Simt un braț puternic lângă mine, dar eu privesc țintă ușa și aștept să se deschidă.
Când cobor merg spre camera mea, iar după ce bag cartela in ușă, întorc capul. Lângă mine se afla el. . .
Stai ce? Cred că glumești. Când îi văd ochii albaștri privindu-mă, intru in cameră și mă proptesc de ușă, dar constat că bagajul meu a rămas afară... Acum ce sa fac? Ce as putea sa fac?
Deschid ușa, mă uit în stânga și în dreapta, dar văd că bagajul nu e. Cum nu e? Nu l-am luat de la recepție? Ies din cameră și mă pregătesc să cobor, când îl văd cu bagajul meu.
Îl văd apropiindu-se, iar eu rămân stana de piatră.
-Cred că este bagajul dumneavoastră. spune el, lăsând troler-ul intre noi.
-Ămmm... Da. Așa cred. Mulțumesc! spun eu privind podeaua. Ce model frumos are are. Nu l-am remarcat până acum.
-Cum multă plăcere domnișoară...
Acum cred că așteaptă să îi spun numele.
-Bella.
Iau troler-ul și o tulesc spre camera mea. Nu îmi vine să cred că tocmai cu Adam nu pot vorbi. Și eu, ca o toantă, am fugit înapoi în loc să stau și să îi mulțumesc. Dar, nu știu. Efectiv mi s-a pus un nod în gât și nici un sunet nu a mai putut să iasă. Poate o să îl revăd cândva și o să îi mulțumesc. Dacă o să îl revăd. Mâine sper să fiu deja acasă.

Seara trece atât de greu, iar eu tot ce fac e să stau în pat îmbrăcată în pijamale, să ma uit la TV și să mă îndop cu înghețată. Au fost trei ani plini. Nu am făcut nimic altceva, decât să mănânc, să dorm și să învâț. Dacă nu ar fi fost Kira și Erik, posibil să fi fost cea ma penibilă persoană din lume. Ei m-au scos, oarecum, din starea mea de confort. Dar nu regret nici cât negru sub unghie că am plecat de acasă. Chiar dacă îmi e dor de mama și tata, de Ivy, chiar și de Jason. Dar știu, că odată ajunsă acasă, totul va fi ca înainte. Sau măcar pe aproape.

La TV se difuzează unul din filmele mele preferate. Mai am puțin și plâng pentru că, unul din personajele mele preferate e gata să moară. Nu îmi place să îl văd pe Harry cum suferă? Oare cum ar fi fost seria, dacă Harry, Ron și Hermione nu s-ar fi întâlnit? Cred că banală sau plictisitoare. Ei aduc seria lui J.K. Rowling la viață. Cât de mult mi-ar fi plăcut să studiez și eu cu ei la Hogwarts. Aș fi folosit o vrajă și aș fi dat uitării tot ce s-a întâmplat între mine și Jason. Dar nu pot, așa că trec peste. Aștept să se termine filmul și mă bag sub pătură. Abia aștept să ajung acasă.

Dimineața ne urcăm în avion, iar în câteva ore sunt înapoi acasă. Ah! Casă dulce casă! Lucrul intersant e că nimeni nu știe că m-am întors. De la aeroport iau un taxi și îndată ajung. Îmi iau troler-ul și merg cu grijă pe aleea pavată cu pietre. Afară s-a cam înserat, iar toate luminile din casă vad că sunt aprinse. Sper ca măcar de data asta să fie cu toții acasă. La mine în familie niciodata, dar aproape niciodată nu eram toți pentru a lua cina împreună sau pentru a face ceea ce fac în mod normal copii cu părinții lor. Tata e mereu prins cu munca, chiar dacă el e patronul, mama prinsă cu spitalul, iar Ivy e mai mereu pe la prietenii ei. Doar eu și Shadow eram acasă.

Deschid ușa, iar casa pare pustie. Intru , iar totul mi se pare la fel cum era când am plecat. Un miros familiar își face simțită prezența încă de când am închis ușa în urma mea. Mă duc spre bucătărie, unde mama scotea ceva din cuptor.

-Ce avem bun în seara asta? întreb dint-o suflare.

-Hmm... Am facut ceva ce tu și Bella adorați încă de când erați mici. E și Jason cu tine sau e sus? spunde mama, concentrându-se prea tare la tava cu mâncare decât la mine.

-Cred că a rămas sus. răspund fără să gândesc. De ce ar crede mama că Jason e sus? De fapt, ce ar cauta el aici?

-Păi atunci du-te și adu-l aici. Și spunei și lui Liam șă coboare la masă. Ce mi-aș fi dorit ca sora ta să fi cu noi acum. spune mama și îi simt regretul din voce. Oare ar fi vrut să fiu și eu aici?

-Mamă! strig la ea. Sunt deja acasă! spun mai tare decât aș fi crezut, iar atunci ea se întoarce cu o față speriată.

-Bella? Tu ești? Dar când, cum, de ce...

-Mai ușor mamă! Sunt acasă! sar de pe scaun și mă aunc în brațele ei. Mi-a fost ataât de dor de tine!

Stăm ce stăm îmbrățișate și apoi apare tata cu o față atât de obosită. Intră în bucătărie și se așază pe scaun, fără ca măcar să mă observe.

-Elaine! Ai mai vorbit cu Bella? Nu mai are de gând să ne sune și pe noi? A plecat de trei ani în nenorocitul ăla de New York și nici măcar un telefon nu a mai dat!

-Tată! Sunt aici! spun aproape țipând la el.

-Bella? Dar când ai venit? spune tata mai surprins ca niciodată.

-Acum câteva minute am ajuns.

Sar de pe scaun și mă arunc în brațele lui. Cât de dor mi-a fost de îmbrățișarea asta! După ce stăm îmbrățișați ceva timp, încep să le povestesc cum a fost la facultate, cum au fost colegii, profesorii... Și îi mai spun că dacă m-am întors, asta nu înseamnă că nu o să fac nimic.

-Cum adică te-ai întors acasă ca să lucrezi? Crezi că sunt prea nebun, încât  să te las? Nu te duci nicăieri! spune tata scos din sărite.

-Tata! Nu îmi mai spune ce să fac sau nu. Nu mai am 5 ani. Și nu am fost la facultate doar de dragul de a avea o facultate terminată. Tată, trebuie să am și eu un viitor, în care să nu mai depind de voi. Nu o să fiți întotdeauna aici pentru mine, așa că trebuie să mă descurc singură, așa cum am făcut de când am plecat de aici. Trebuie să înțelegeți și voi odată pentru totdeauna.

-Iar eu sper că am fost destul de clar! țipă tata la mine. În firma familiei nu o să lucrezi! Și discuția se termină aici. apoi începe să mănânce fără să mai adreseze vreun cuvânt.

Mă uit la mama, la tata, la mine și la cele două locuri din fața mea. Nu înțeleg de l-a pomenit mama pe Jason. Ce ar căuta fostul meu iubit aici?