Pisica de Smarald

2

-- Sper că mă iei cu tine! zice și se ferește de pumnul meu.

-- Mai întâi să nu mori, după aceea mai vorbim. 

Zâmbește, iar eu îi parez lovitura. 

-- Ce zici de Paris, ah mon coeur, mă duci acasă? îmi prinde mâna și mi-o sucește, dar reușesc să scap. Am putea locuii la bunica, o doamnă super drăguță. Într-un fel mă bucur că nu vede, altfel ar trebui să mint cu privire la cicatrici.dă din sprâncene și se încordează. Sau să mergem în Spania. Sauuu mai bine în Italia, cu gondola în Veneția.

Zicănd asta mă atacă, iar eu mă dezechilibrez și cad. Mă prinde la timp, dar mă imobilizează și îmi șoptește: ,,Cine a murit?". Îl înghiontesc la o parte și iau prosopul de pe bancă gâfâind. Mă gândeam că un antrenament mă va ajuta să îmi limpezesc gândurile, dar acum sunt mai confuză ca niciodată. 

-- Dacă nu vrei Europa, putem merge la rudele tale îndepărtate din Asia, dar după ce s-a întâmplat de curând, nu cred că ar fi bine.

Aici îi dau drepate, poate ar trebui să stau departe de partea aceea a planetei o perioadă. Mă gândeam la Rusia, dar mafiile alea nu uită niciodată iar eu vreau ca un fel de vacanță.

-- Mă gândeam că poate a trebui să rămân în state...

--De ce? se uita acum mult prea uluit la mine.

De ce? Nici eu nu prea îmi dau seama. E așa de complicat. Am amintiri vagi cu o fată așa de asemănătoare mie, amintiri imprecise despre o plecare. Un chip frumos de copil pătat de lacrimi, o mânuță și un zâmbet de încurajare. O fetiță ținând o persoană străină de mână, ieșind din raza mea vizuală.De atunci e doar un mare gol, iar acel gol nimeni nu a reușit să umple. Era ca și cum ai încerca să pui ceva unde nu mai e nimic. 

Mă întorc spre băiatul cârlionțat din dreapta mea. Se șterge de sudoare cu ajutorul unui prosop alb standard. Mi-era așa de familiar dar totuși așa de străin. Își desface codița prinsă la baza capului și se uită în gol. Era așa de frumos și nu zic ca și cum l-aș plăcea, eu doar recunosc ceea ce e vizibil. El e singura persoană care mă vede cu adevărat și rămâne lângă mine. 

-- De ce vrei să vi cu mine, André? rostesc aproape șoptit, iar el e întoarce și se uită la mine într-un mod ciudat, iar după scoate un mormăit în semn de neînțelegere.

Nu îl mai întreb, îmi e prea frică de răspuns. Mă descurc pe atâtea domenii, dar când vine vorba de interacțiune cu alte persoane mă blochez. Nu vreau ca între noi să fie ceva sentimental deoarece nu aș fi în stare să las pe altcineva în mintea mea. Poate sunt egoistă, deoarece simt că el vrea să îmi spună ceva dar nu o face. Cel mai probabil sunt paranoică. Între noi mereu a fost o relație profesională amestecată cu prietenie, și va fi mereu așa.

Mă ridic și fără să spun nimic, ies din sala de antrenament, lăsându-mi ,,ce-o fi el ?"  în spate. Tot ce vreau e un duș cald, dar se pare că universul nu vrea. Apăs pe butonul de urcare în lift, dar acesta nu vine. Apare Andre la un moment dat, dar nu îmi spune o vorbă. Mă bucur într-un fel că îmi respectă tăcerea, dar aș prefera să îmi vorbească. Aș prefera să mă sprijine, dar tac. Îmi înfrânez sentimentele și urc în liftul care s-a materializat între timp. Liniștea continuă și când apăsăm butoanele, dar și când ies din înăbușitoarea cabină. Las liniștea să mă învăluie pe hol până în cameră, dar sparg liniștea când citesc plicul misterios de pe pat. Este un mesaj de la Șef.

Nu mă miră deloc faptul că m-a atenționat că peste două zile îmi expiră termenul. E așa de specific lui. Arunc mesajul la gunoi și mă îndrept spre locul de meditație, în care toate grijile dispar.

 Dușul.

Las apa fierbinte să mă ghideze în timp ce fredonez, privind aburul ce se adună pe geamul de la cabină. Trasez cu degetul o față zâmbitoare dar o șterg rapid, imi aduce atât de puține amintiri încât doare. Doare deoarece aș fi putut avea mut mai multe momente fericite, dar așa a fot să fie. Acum vreau să zâmbesc, vreau să mă regăsesc, iar poate ca să mă găsesc pe mine trebuie mai întâi să găsesc pe cineva...

Ies rapid din baie cu reveația gâdilându-mi nervii. Cu părul încă ud prins într-un turban și îmbrăcată doar în niște pijamale ponosite și șlapi, străbat în fugă holul. Intru în liftul care ca prin minune mă aștepta și bat cu piciorul nerăbdătoare. Nu îmi pun problema că nu mă va ajuta, ci doar că poate nu voi dori să aud ce va afla.  Alerg înspre camera lui André și intru fără să bat, dezvăluindu-l dormind într-o poziție nefirească. Era... drăguț, cred. Părul blond murdar îi stătea răsfirat pe pernă, cu un picior contorsionat cumva pe sub celalalt. Dacă eram în alte circumstanțe, credeam că a fost bătut. După  ce aprind toate becurile se ridică cu un pistol îndreptat spre mine.

--Tu mereu dormi cu el? îl iau eu peste picior.

Suflă ușurat când observă că sunt eu, ca după aceea să râdă de ursul de pe tricou și de părul meu negru învolburat. Se pare că mi-am pierdut prosopul pe undeva pe drum. Îmi trec energic mâna prin păr și mă așez lângă el.

-- Hai și ajută-mă