Pisica de Smarald

1

Canapeaua era moale, aproape pufoasă, și te îndeamnă să te pierzi în vise. Păcat de ceasul care ticaia alene în colț, singurul lucru care mă ținea trează. Mi-era mai somn decât mi-a fost vreodată, ultima misiune a fost prea intensă, prea multe vieți luate, prea multă moarte. Era chiar amuzant că la un ticăit de ceas, erau în viață, iar în celălalt erau... duși. E ca și cum toate ar conta doar din cauza timpului, peste un an, doi, zece ce vei face, sau dacă nu timpul, măcar să strângem cât mai multă avuție. Faci planuri pe care esti conștient că nu le vei termina, dar hei! De ce să nu ne amăgim singuri dacă nu ne amăgește altcineva?

Eram gata să sar pe ceas, să-l zdrobesc, dar un Luke zâmbitor iese din Biroul Cel Mare. E bine atunci, Șeful e în toane bune. Deabia îmi aștept misiunea, deabia aștept ca adrenalina să îmi curgă prin vene, deabia aștept să mă înfior după o misiune terminată. Colegul meu îmi face cu mâna jucăuș, iar după ridică două degete mari în semn de încurajare. Se îndreaptă spre lift și mă lasă iarăși în mica săliță de așteptare.

Trag aer adânc în piept și, într-un final, intru. Poate dacă a fost bine dispus întâlnirea trecută, cu mine nu va fi. Mă afund în penumbra obișnuită a sălii Șefului, încercând să îmi obișnuiesc ochii cât mai rapid cu lumina scăzută. Deși am întrat de mai multe ori aici decât aș putea număra, camera totuși mă uimește. Mobila aceea abisală arată ca și niște găuri negre, parchetul si tapetul gri nu fac altceva decăt să strîngă camera. Draperiile groase lasă lumină în cameră cât să nu vorbim cu întunericul, deși câteeodată mă simt ca și cum aș vorbi cu el.

Șeful stă pe același scaun de piele cafenie ca întodeauna. Când eram mică, credeam că nu îl schimbă niciodată, dar după am descoperit micile diferențe ale structurii sau nuanței. „ Foarte bine, Mira!" a spus el prima dată când am observat, dar fără bucurie în glas. Tot timpul mă întreb ce-l face pe bărbatul acesta să fie așa de dur. Avea rădăcina părului dată cu atâta culoare neagră încât parcă era murdar. Își vopsea părul și toată lumea știa, unii zicând că a albit după o traumă, alții că așa s-a născut, dar eu cred că e mult mai bătrân decât vrea să pară.

--Bună ziua!salut cât de respectuos pot.

Încuviințează și se ridică, sferelindu-mă cu prvirea, sau așa mi se pare prin ochelarii negrii. Nu știam dacă era orb sau nu, dar avea momente când se uita în gol, de parcă ar fi doar o infinitate de aer în jurul lui. Am întrebat pe toată lumea, am bătut apropouri discrete sau nu prea, l-am și întrebat direct, dar ocolea mereu răspunsul.

--Bună, ține un suspans puțin cât să observ lipsa unui dosar albastru, iar eu mă panichez. Ca să devii un agent onorabil, practic și bun, subliniază cuvăntul „bun", făcând iar o pauză.

Unde vrea să bată? Oare vrea să mă dea afară? Poate că polițistul care m-a văzut acolo a pus ceva pe internet, sau a zis sus-pușilor lui. Aerul mă părăsește brusc și simt că alunec din ce în ce mai mult în întunecimea camerei.

--Misiunea din Tokio a fost perfectă, nu am ce comenta, dar câteodată trebuie să ne aventurăm mai mult, să nu respectăm în totalitate regulile. Te-ai gândit vreo secundă că nu avea rost să le tai limba? Pot scrie, pot desena, deci cu ce folos?

Ani de zile mi-a aplicat cele mai aspre pedepse deoarece încălcam regulile, iar acum îmi spune pur și simplu să le mototolesc? Diferențele de stare mă amețesc. Respir adânc și îmi pun toată voința să nu îi sar la picioare să îl implor să nu mă dea afară.

--Misiunea aceasta va fi... diferită. Trebuie să te descoperi. Să afli cine ești cu adevărat și cine vrei să devii. Ca să fii un model pentru ceilalți, trebuie să ai un scop, iar că „numai asta știu să fac" nu este unul prea plauzibil. De data asta, amână răspunsul puțin de parcă ar vrea să se răzgândească, de data asta, reia el, îți vei alege singură locul, rolul și motivul.

Rămân șocată. Acum eram înghițită cu totul în emoții, mintea mea fiind într-un amalgam de direcții. Nu știu dacă să mă bucur că puteam să fiu un adolescent obișnuit pentru o perioadă, sau să-mi fie frică, Nu era o teamă obișnuită, pe care o simt de fiecare dată când adrenalina mea e la cote maxime, ci un altfel de sentiment. Eram complet terifiată.

Afirm, salut și dau să ies, dar vocea lui mă oprește.

--Mira, stai puțin. Vreau un dosar complet până la sfărșitul săptămânii. Ah, și încă o chestie, ascultă-ți inima și insinctul, fi oricum vrei și... nu uita să te distrezi. Gata, poți pleca, încheie el sec, mult prea sec.