Death Note: Fiica Mortii √

Prolog

Pași repezi se auziră tot mai tare în spatele meu. Respirația îmi era tot mai greoaie și simțeam că plămânii îmi ard în focurile iadului. Un coridor nesfârșit și întunecat, lipsit de vreo urmă esențială de lumina se întindea înaintea ochilor mei. Alergăm îngrozită, încercând să ignor umbrele care parcă încercau să mă înghită cu totul. Inimina îmi bătea de să-mi săra din piept, stropi grei de transpirație îmi umpleau chipul și îmi lipeau părul de frunte, picioarele mă dureau și simțeam că-mi pot ceda în fiecare secundă.

Dar din ce cauza eram atât de speriată? Unde eram? De cine fugeam? Ce pățisem? Prea multe întrebări îmi treceau prin minte cu rapiditatea unui fulger.

Nu-mi mainteam absolut nimic din ce făcusem înainte de acel loc, nu aveam habar cum ajunsesem într-o asemenea situație neplăcută. Picioarele și mâinile purtau adânci urme de violență din care se prelingeau dâre roșii de sânge, marcând în cel mai original mod drumul pe care mersesem. Probabil că făcea bestia și mai înfometată, mai dornică șă-mi guste lichidul vieții.

Un urlet scandat, inuman se auzi din străfundurile întunericului, strângându-mi inima până la mărimea unui purice. Pasul târâit se transformă în fugă, deși durerea era atroce și mă seca de ulimele fărâme de energie iar teama se metamorfozat în pură groază.

Încă un urlet. De data asta părea și mai furios, și mai puternic. Dar, poate cel mai important, și mai aproape. Mă zguduisem. Nu o puteam vedea, dar își făcea simțită prezența într-un mod care te făcea să nu o poți ignora, deși ai fi vrut cu siguranța acest lucru.

Groază îmi conducea mintea. Tot ce voiam era să văd din nou lumina soarelui, să fiu din nou în siguranța căminului meu, deși nu știam nimic despre mine, despre ceea ce se putea ascunde dincolo de acel nesfârșit tunel înnegurat.

Să pot vedea din nou o fărâmă de speranță.