Death Note: Fiica Mortii √

1. Amnezie

Deschisesem ochii. În fața pupilelor îmi apăru un tavan banal de alb. Cineva gemu de durere, facadu-mă să tresar surprinsă. Părea că sursă era undeva foarte aproape de mine, deși durerea mă oprea să mă uit în altă parte decât în sus. Dar cred că eu eram aceea care gemeam, deși nu îmi puteam recunoaște vocea.

Deasupra ochilor văzusem o pereche de mâini albe, fine și delicate, deși cu degetele cam groase și scurte. Erau mâinile mele? Da. Probabil că da, deși nici nu îmi dădusem seamă când îmi mișcasem degetele într-un dans de pianist și când îmi roteam încheieturile în mod repetitiv.

Mă ridicasem în fund, deși capul îmi vuia. Atunci observasem că mă aflăm într-o cameră destul de mare, cu mobilă drăguță și împodobită după mintea unui adolescent. Un dulap îngust, crem era lipit pe peretele opus patului, sute de postere cu tot felul de trupe k-pop împodobeau pereții de la un capăt la altul, o grămadă de animăluțe de pluș de diferite mărimi stăteau abandonate într-un colț al încăperii, pe un birou din puteam observa chiar și din comoditatea patului un laptop mic și cam uzat (dacă era să ne luăm după abtipildurile și petele de pe carcasa lui), o lampă roz și...un jurnal? Ave lacăt și părea foarte personal, așa că mersesem pe mînă jurnalului.

Cu greutate mă ridicsem în picioare. Toți mușchii îmi zvâcneu sub presiuea propriei greutăți. Atunci simțisem pentru prima dată covorul pufos și alb ce acoprea parchetul deja zgâriat, dar încă cu o mină lucioasă.

Totul era așa de frumos și primitor. Îmi dădea sentimenul de siguranță și confort. Și totuși...cine eram eu? Ce căutăm aici? Ce era acel loc? Dacă locuiam în acel loc, de ce nu îmi amintem absolut nimic?

Undeva, prins de un perete, zărisem o oglindă mare, cu rame aurii. Mă îndreptasem sprea ea, curiozitatea propriei înfățișări împingându-mă până acolo. Oglinda cu râme argintii înfățișa o fată înaltă, mult prea slabă pentru a fi cu adevărat sănătoasă, cu părul lung, drept și atât de blond încât părea argintiu în lumina puternică a soarelui, cu ochii fără nicio expresie cunoscută vreunui psiholog, albi și goi, înfricoșători. Cu siguranță aveam un aspect bolnăvicios, cu un soi de frumusețe demonică, nepământeana ce mă făcea să mă întreb dacă eram măcar umană. Eram îmbrăcată cu o rochie lungă, de culoarea cerului, cu volănașe atașate în partea inferioară și cu mânecile scurte, ce lăsau mâinile în lumina puternică artificială a becurilor. Pe toată lungimea brațelor și a picioarelor aveam urme ale unor răni vechi, care probabil se infectasera la vremea lor, căci coajă ce le însemnau pe toate aveau nunanțe galbene, scârboase.

Tic-tac! Tic-tac! se făcuse auzit ceasul agățat de pe ușă dormitorului. Nu îl băgasem în seamă prea mult, deși poate ar fi trebuit să dau importanță timpului în care eram. Mă îndreptasem spre biroul mai sus menționat și luasem jurnalul între degete. Avea copertele albastre și era împodobită cu inimioare și floricele, lucru care mă făcu să strâmb din nas. Îl deschisesem cu o cheița găsită în apropiere lui, printre o mulțime de pixuri și creioane . Pe prima pagină zărisem scris cu litere mari de tipar, probabail scris cu un pix negru: Jurnal privat și undeva mai jos era menționat: Proprietatea lui Boonie Parks.

Oare jurnalul era al meu? Eu eram Boonie Parks? Răsfoisem puțin paginile la întâmplare și observasem că absolut toate erau goale sau doar cu câteva desenuțe tâmpite pe margini de la cap la coadă. În afară de una singură.

Doar o pagină era folosită, cea din mijlocul caietului. Fusese scrisă cu litere atât de apăsate încât era să se rupă foaia, desenate cu neglijență cu creionul, tremurat și care se termină brusc: Nu îl atingeți. Acel lucru mă făcu să las brusc obiectul de-o parte și să înghit în sec.

Mă uitasem și în celelalte sertare ale biroului, trei la număr. În prima găsisem câteva bacnote de 10 yeni, o bomboană din marca White Rabbit, un telefon mobil cu clăpiță, vechi și stricat, o fotografie pe jumătate ruptă cu mine și încă un băiat cu plete argintii, probabil un frate sau altă rudă. Părea de aceeași vârstă cu mine, avea o privire ce îți dădea încredere, sub care se aflau ditamai semilunile. Restul pozei era ruptă cu brutalitate dintr-un motiv necunoscut mie în acel moment.

În al doilea sertar dădusem peste un caiet plin cu desene semnate într-un colț Bonnie. Erau interpretările unor imagini biblice, doar că monștrii deformați luaseră locul sfinților, deși Issus era tot același. Ignorând șocul de moment, mă mirasem ce frumos desenam, deși probabil că ar fi trebuit să știu de la bun început acesată informație mai mult sau mai puțin concludentă. Tot acolo găsisem și câteva creioane roase la un capăt, resturi rămase de la ascuțirea creionului mai sus menționat, o gumă de șters cu pisicuțe imprimate, câteva culori ascuțite, o brățara colorată, un CD al trupei 2ne1, o serie de biluțe de culori variate și câteva hârtii mototlite cu câteva schițe nereușite și uitate în fundul sertarului.

În toate se găsiseră banalități, lucruri ce nu îmi spuneau toată povestea, ci numai frânturi. Ultimul serar era închis cu lacăt și fusesem nevoită să scotoces în toată cameră pentru a mă putea benocla și în ultimul sertar, cheie găsită după 1 oră, în marsupiul unui cangur de jucărie. Din această cauza rămăsesem destul de surprinsă că scotocisem întreagă încăpere pentru a da peste un caiet cu coperte negre. Îl ridicasem la nivelul ochilor. Coperțile erau negre și lucioase și pe prima pagină scria cu litere mari și clare Caietul Morții. Îl răsfoiesc doar ca să dau peste alte foi deranjant de albe, apoi m-am uitat și pe spatele caietului ca să văd specificate cu litere înflorate, dar clare, următoarele:

 1. Omul al cărui nume va fi scris în acest carnet va muri. 2. Efectul caietului nu va acționă dacă cel ce scrie numele nu are față acelei persoane în capul lui/ei. Astfel, oamenii ce împart același nume cu victimă intentionatÄ nu vor fi afectați. 3. Dacă va fi scrisă cauza morții în 40 de secunde de la scrierea numelui, aceasta va fi valabilă. 4. Dacă nu va fi scrisă nici o cauză a morții, persoană va muri de un simplu atac de cord. 5. După scrierea numelui și cauzei morții, detaliile morții ar trebui scrise la 6 minute și 40 de secunde după acestea.

Îmi ridicasem o sprânceana reticentă și aruncasem caietul înapoi de unde îl luasem, dezamăgită de lipsa totală de informații.

Dubios nume pentru un simplu caiet de școală, îmi zisesem mirată și dezorientată. Și de ce era încuiat? Nu are nimic special

Mă rdicasem de pe podeaua rece și îmi îndreptasem atenția spre dulap cu dorință de a mă inbraca cu ceva mai călduros și decent pentru a cerceta și ce era dincolo de ușa dormitorului. Constatasem că îmi plăceau hainele lejere, predominau culorile puternice și carourile: pălării, fuste, rochii, pantofi, blugi...

Oribil!

Luasem totuși o fustă în carouri negre și roșii, gen kilt, un tricou negru și o pereche de șosete pentru că frigul deja mă amorțise.