Death Note: Fiica Mortii √

3. Adevar

- Ce ești? l-am întrebat, întorcându-mi capul pentru a-l privi direct în ochi. Un tip costumat care face farse prostești? Mascota vreunei firme de funerarii disperate? Sau vreo glumă a naturii și a sorții?

Își dădu ochii peste cap, dar nu mă întrerupse ci așteptă politicos să-mi termin de spus replicile de duh, pline de venin.

- Eu sunt un shinigami, răspunse creatură fără să-mi fi băgat în seamă întrebările ironice. Sunt protectorul tău. Servitorul tău. Prietenul tău, îmi explică, punând tot mai mult patos în cele pe care le spunea. Și tu ești mai mult decât o simplă posesoare a Caietului Morții. Ești mult mai mult de atât.

M-am încruntat. Cat de importantă puteam fi? Ce aveam așa special? Oricum, ce motiv aveam să-l cred? Aveam de gând să-l ascult și apoi trebuia să găsesc o modalitate de a-mi contacta familia, dacă nu cumva avea să vină singură înapoi.

 - Ce vrei să spui cu acest lucru?

Nu știam de ce l-am întrebat asta și totuși am simțit nevoia să o fac. Trebuia să trag de timp până ce puteam să scap de prezența sa apăsătoare.

Tamotsu, continuând să mă privească cu ochii săi de chihlimbar ce îmi dădeau fiori, începu să chicotească într-un mod dubios, care mă făcea să nu am încredere în el. Privirea rece nu păreau să mă privească pe mine, ci în interiorul meu, direct în suflet. Mă simțeam pur și simplu goală de sentimente și secrete în fața lui. Oare știa ce gândeam chiar în momentul acela? Treptat, chicotul shinigami-ului se metamorfoză într-un râs drăcesc, asemănător unui lătrat. M-am înfiorat.

- De ce râzi? am strigat pe un ton ușor isteric. Încetează! i-am ordonat într-un mod imperativ.

Shinigami-ul încetă brusc să râdă, deși își păstră rânjetul diabolic pe fața distorsionată, cadavreică. Îndrăzni să se apropie de mine cu încă un nenorocit de pas. Nu îmi plăcea să-l știu prea aproape.

 - Acest loc, începu, făcând un gest din mâini de parcă ar fi vrut să îmbrățișeze întreg universul,  este doar o iluzie ingenioasă, cum nu a mai fost făcută vreodată. Pozele văzute sus, camerele prea atent aranjate, scările, apa. Toate sunt o unică iluzie măreață, creată de cineva cu puteri nemărginite pentru a te ține în frâu și pentru a te pedepsi, mi se destăinui.

Mi-am ridicat o sprânceană în mod întrebător. Ce baliverne! Ce prostii! Chiar credea că eu aș f putut crede o asemenea explicație idioată și total imposibilă? Începusem să râd cu poftă, deși încercasem să mă abțin cât putusem. Dar ce era prea mult, era prea mult.

- Ce tot vorbești? am continuat șirul neîncetat de întrebări. Nu cred în asemenea gogoși puse pe tavă de un ciudat care mi se arată brusc în față, i-am recunoscut, zâmbind cu superioritate. Apei îi simt umiditatea, camerele le-am explorat fără greutate și în acea nenorocită de scară mi-am făcut chiar o vânătaie. Dar dacă tot ce spui este adevărat, deși mă îndoiesc, poți să îmi dovedești? Sau este prea mult pentru tine?

Tamotsu dădu dezaprobator din cap, parcă dorind să spună: Necredincioaso, pui prea multe întrebări! Dar am preferat să-i ignor gestul și să mă concentrez pe ceea ce avea să zică. Eram curioasă să văd ce argument avea să aducă pentru o balivernă ca aceia.

 - Sigur, îmi răspunse după câteva clipe de gândire.  Ai văzut până acum prin casă veo fereastă? Sau vreo ușă care să ducă în afara casei?

 Aia a fost o întrebare chiar surprinzătoare. Am închis ochii, încercând să refac mental drumul de la etaj, spre parter. Pozele bine făcute, ușile lustruite, caietul cel negru de pe birou, tablourile scumpe, scările în spirală... Dra nu. Nu îmi aminteam să fi văzut vreuna. Acum îmi dădeam seama cât îmi doream defapt să văd defapt lumina soarelui.

 - Nu, am răspuns cu jumătate de gură. Dar de ce? am continuat, încruntându-mă.

Acum că spusesem întrebarea cu voce tare mă făcea să realizez cu adevărat că ceva nu era tocmai bine. Dar chiar să aibă dreptate acest presupus shinigami? Să fie acest loc mai mult decât părea?

 - Pentru că acest loc este o cușcă, explică, desprinzându-și ochii de la mine și poziționându-i în schimb pe tavan. O casă aruncată dincolo de timp și spațiu, undeva în infinitate.

 - Dra pozele cu familia mea? Sau cu oamenii aceia din vacanțele de care nu îmi amintesc momentan? am întrebat cu obrajii deja umezi. Acelea ce sunt? Nu au cum să fie false. Par atât de adevărate. Par atât de fericită acolo.

Dintr-un motiv sau altul, îl credeam. Deși îmi dădea fiori pe șira spinării, îmi oferea de asemenea și o încredere ciudată. Mă contraziceam, dar asta era ceea ce simțeam atunci, cu toate că încă nu știam de ce plângeam. Nu îmi puteam da seama.

- Sunt falsuri. Nu înseamnă nimic, le anulă Tamotsu, dând plictisit din mâna dreaptă.  Totul de aici este cât se poate de fals. În afară de mine și tine.

 - Dar cine m-a închis aici? Și, mai important, de ce?

Era rândul lui Tamotsu să îmi zâmbească cu superioritate. Iar începu să mă măsoare din priviri.

- Este o poveste lungă, mă anunță. Dar voi încerca să-ți răspund la ambele câ de bine și scurte voi putea.

——————————————————————————————————————————————————————————————————

Vrei sa stii ce s-a intamplat cu personajul principal? Vrei sa stii adevarul? Ei bine, nu o sa-l stii acum. Asteapta capitolul urmator! :)