Reînvierea

Cap. 2-Inceputul

Totul începuse cu doua luni în urma, o pădure destul de dubioasa și o mașină alba în noapte cu luminile aprinse fac ca întâlnirea sa fie foarte dubioasa. Verona și Alex se aflau într-o mașină alba se întorceau de la ziua cele mai bune prietene ai lui Verona, Lusia, o fata minunata care o cunoștea pe Verona din copilărie.
Era ora 23:45 o ora fatală pentru Alex dar nu și pentru Verona, noapte aia era sortita morții și data dracului.
Noaptea de duminica spre luni cu și-o doreau niciunul dacă aveau sa știe ca vor fii despărțiri de destin pentru totdeauna și nimeni nu putea sa faca nimic. Totul a fost bine și frumos pana când o ploaie măruntă se așternute pentru aceea pădure și o mica neatenție a lui Alex care pusese mâna dreaptă pe piciorul lui Verona semn ca în noaptea aia avea sa se întâmple ceva între ei doi. Dar neatenția lui și ploaia măruntă de pe asfalt dusese la o mare nenorocire, Alex deviate de pe asfalt și întrase într-un copac iar impactul asupra mașini fusese fatal pentru Alex, murise pe loc. Noroc ca Verona era considerata și îl scoase la tine pe Alex din mașină, înainte ca mașina sa nu expedieze.
Au rămas amândoi la marginea pădurii în speranța că va trece cineva pe colo și ii vor salva, dr separe ca nu trebuie nimeni pe acolo de ceva ore bune. Verona leșinase, numai putuse din cauza durerilor pe care le avea și de la atâta prof și fum cât inspirase. Verona se trezește după o zii la spiatal.
-Mhh unde sunt? întreabă ea pe o asistenta care aștepta să se trezească
-Ești la spital, totul e inregula, nu ai nimic grav, pericolul a trecut.
-Dar iubitul meu Alex? Cum este cum e simte, pot sa îl vad?întreabă ea cu un gras sinistru și parc fără viata uitându-se la asistenta care aștepta să îi dă vestea deribila.
-Îmi pare rău dar nu va puteați vedea iubitul.
-Dece?întreba ea parca simțea ca ceva rău de petrecuse.
-Îmi pare rău să vă dau vestea asta, e...ee...ee m.. o.. ort, din păcate a decedat în urma impactului, îmi pare rău pentru dumneavoastră, sa treceți cu bine peste asta domnișoară. E cineva la usa aștepta de câteva ore sa va vadă.
-Poftim?! E mort? Nu.. Nu.. Nu exista asa ceva, nu pot accepta gândul ca el mort, nu Alex al meu, dece nu!?????!!!!
Dupa urmase tipete și urlete, de durere și de suferința și o strângere de inima în cea ce privea moartea și dispariția din viata lui Verona, nu putea accepta gândul.
-Cine spunea-ți ca e la ușa?spune ea cu îndurare și aproape fata glas după toate țipetel.
-O domnișoara, care spune ca e prietena dumneavoastră, asteapta de ore sa va treziti.
-Sa între.
Era Lusia. Cred ca era foarte speraiata.
-Hey,Verono, cum te simți?
-Hey, Lusia, nu sunt bine deloc ma simt de tot căcatul și nu mai vreau sa trăiesc.
-Nu spune asta Verona, ești tânără mai ai vreme de iubiri, ai numai 25 de ani, ooo mai ai timp, viata ta abea acum începe.