Valuri Și O Minte Luminată

Prolog

      Ușile balconului erau larg deschise, iar perdelele lungi și vechi se foiau ușor în adierea blândă a vântului de primăvară târzie. Teii din fața ferestrei înfloriseră târziu anul acesta, iar mireasma lor dulce, prezentă pretutindeni, îți îmbina nările la fiecare respirație. Câțiva nori se adunară pe cerul senin, plutind ușor spre vest, în timp ce prima stea a nopții sclipi pe boltă, anunțând lăsarea serii.

       În balconul deschis, bătrâna era așezată pe un taburet uzat. Marginile lungi ale fustei sale albe și largi măturau podeaua din gresie, materialul acoperindu-i lejer pulpele subțiri, slăbite de bătrânețe.

      Privirea îi era ațintită în zare, spre linia orizontului ce se scălda în culorile jucăușe ale apusului. Mâna ei dreaptă, conturată de vene groase și îmbrăcată în piele zbârcită, ținea între degete o pensulă neagră, din care-i picurară câțiva stropi de culoare albă, apoasă, pe fustă.

      Șuvițele cărunte de păr, ce i se desprinseseră din cocul de la ceafă, îi cădeau pe față, gâdilându-i tenul ridat și palid, acoperit de pistrui deși și pronunțați.

      Alături, se afla o măsuță din lemn de stejar, pe care erau așezate câteva butoiașe transparente pline cu vopsea. Diferite nuanțe de alb și albastru. Iar pe marginea măsuței era o paletă din plastic ce rămăsese pătată de culori uscate în urma utilizărilor nenumărate la care fusese supusă.

      Bătrâna își coborî privirea asupra tabloului din fața ei, care, aproape finalizat, era așezat pe un trepied. Un fior rece îi străbătu rapid trupul slăbit, pieptul ei scăpând un oftat dureros. Însă bătrâna zâmbi blând, cu buzele lipite. Își ghidă mâna spre pânză, atingând-o cu vârful pensulei, și trasă o linie fină, curbată pentru a contura creasta spumoasă a unui val.

      Ne vom revedea curând... în sfârșit!  își spuse în gând, lăsându-și pleoapele pentru câteva clipe.

      Pieptul îi ardea de dor, iar ochii de lacrimile amare pe care le vărsase atunci când el o părăsise pentru totdeauna, lăsând-o cu o parte a sufletului pustiită, iar cu cealaltă cicatrizată.

      Oare ce se afla dincolo de toate? Dincolo de moarte? Poate avea să rătăcească prin întuneric în căutarea lui, la fel cum făcuse cu ani în urmă. Sau poate că, dincolo de acea linie a orizontului, el avea să o aștepte cu brațele deschise și dor în suflet. Sau, eventual, niciuna dintre ele, pentru că poate după moarte nu mai exista nimic, nici dor, nici suferință, nici iubire, nici abis.

      Nici regret, nici tristețe. Doar dorință.

      Sufletul bătrânei era încărcat de dorința de a păși peste linia subțire dintre ființă și neființă. Obosise în toți acești ani, trăind în lipsa persoanei care-i fusese hrană pentru suflet.

      Cu un alt oftat, femeia căruntă își duse mâna stângă spre buzunarul de la piept al cămășii albe pe care o purta. Își strecură degetele subțiri, cu unghii scurte și îngrijite înăuntru, apucând o hârtie împăturită. O strânse în palmă câteva momente înainte de a o desface, lăsând pensula pe măsuța de stejar. Hârtia era galbenă, marcată de trecerea timpului și roasă pe la colțuri, însă scrisul nu se deteriorase. Era mai viu ca niciodată.

      „Tot caut cuvântul potrivit prin care să te pot descrie, complet si complex, din ziua în care te-am cunoscut cu adevărat. Din momentul în care ți-ai deschis sufletul către mine. Din secunda în care m-ai salvat și mi-ai redat suflarea, culoarea, viața. Am înțeles că nu ai nevoie de nimeni care să-ți fie sprijin, ca să nu te lași doborâtă de valurile ce s-au năpustit mereu asupra ta.
      Ți-am înțeles independența și dorința de a lupta pentru persoana ce reprezintă o parte din tine. Am înțeles și coșmarurile ce te bântuie zi de zi și am rămas... uimit și m-a marcat! 
      În cele din urmă, mi-am dat seama că poate nu există un asemenea cuvânt pentru o persoană atât de onestă, atât de diferită de ceilalți, pentru o minte atât de luminată între atâția încuiați.            
      Totuși, am reușit să-ți înțeleg secretele, fricile și bucuriile, și a fost ca și acum aș fi încercat să dezleg enigma vieții și a morții, ceea ce este, categoric, de nedeslușit. Și totuși, am reușit. Am înțeles toate acestea și, totuși, mi-e atât de greu să îmi dau seama de ce lucrurile care ne despart sunt ca zidurile groase de cărămidă din vechile clădiri pe care niciun cutremur nu a izbutit a le urni până acum... atâtea piedici, atâtea sacrificii.                                                 
      Îți spun «La Revedere» acum. Atât de curând și atât de scurt, pentru că nu ne permitem mai mult... nici eu, nici tu, nici timpul sau persoanele care stau între noi. Însă sufletul meu va trage mereu către al tău, indiferent de cât de înalte vor fi zidurile care se vor clădi între noi, iar ochii mei îi vor căuta mereu pe ai tăi în mulțime.                                                                   

      Ne vom revedea cândva... Valuri Și O Minte Luminată!"

      Bătrâna își ridică privirea din foaie, strângând-o puternic la piept. Lacrimile îi încețoșară privirea, iar claritatea tabloului cu valuri ce se afla în fața ei își pierdu din contur, devenind o amestecătură de nuanțe albe și albastre. Ochii verzi și mari ai femeii deveniră, pentru prima, dată după foarte mult timp, plini de lacrimi, însă erau lacrimi de bucurie.

      Îl terminase la timp!

      Clipi de câteva ori, lăsând lacrimile să-i curgă în voie pe obraji. Luă din nou pensula de pe măsuța de stejar și însemnă tabloul în colțul din stânga jos cu litere de mână: Valuri și o Minte Luminată.