Ramé

Mors ultima ratio

  Mors ultima ratio - Moartea este rațiunea finală

Există un subiect în această lume despre care mulți vorbesc și tot atâția se tem de el. Moartea. Un cuvânt cu un impact puternic asupra noastră ce aduce atât suferință, cât și renaștere, renașterea sufletelor rămase în urmă să ne plângă. Dar de ce trebuie să plângem?

   Pentru toți dintre noi moartea este echivalentă cu necunoscutul. Nu știm ce se află mai departe de acea negură neagră, ce se întâmplă cu noi, unde ne ducem. Reîncarnare? Dispariție? Viața de apoi? Întrebările la care niciunul dintre noi nu poate răspunde cu exactitate, nimeni nu știe răspunsul. Și este enervant. Este enervant să nu știi ce se întâmplă mai departe, nu ești stăpân pe ceea ce urmează iar acest lucru este înspăimântător.

   De curând am fost la o înmormântare, o persoană ce nu a făcut parte din familia mea, a treia înmormântare la care particip. După terminarea slujbei toți cei prezenți încercau să mențină o atmosferă sobră, să mimeze tristețea unii dintre ei, niciun zâmbet pe față, sobru și tăcut învăluit în lacrimi. Dar de ce așa? Persoana aceea a fost plină de viață, minunată și mereu cu zâmbetul pe buze. Încerca să înveselească atmosfera, să găsească frumosul în orice și să treacă peste toate greutățile  cât mai fericită. Viața ei nu era roz, suferea cumplit, avea dureri inimaginabile, dar sufletul ei era mai viu ca o floare proaspăt înflorită primăvara sub razele calde ale soarelui. De ce să nu ne amintim de acea persoană așa cum era? Să zâmbim atunci când ne gândim la ea, la ce făcea, ce spunea. Ce rost are să ne prefacem posomorâți, lipsiți de viață?

   Atunci când murim, dispărem din această lume și din viețile oamenilor. Familia ne va plânge, ne vor duce lipsa, dar în timp vor trece peste. Restul? Poate le va părea rău o zi, două, dar viața lor nu va fi afectată de acest capitol mic. Așa că de ce să ne prefacem? De ce să nu stăm și să zâmbim cu gândul la acele persoane, să povestim întâmplări cu care poate ne-au marcat existența. Viața este scurtă... Și trebuie celebrată la final cu aceeași bucurie ca la început.

    Moartea reprezintă final. Finalul vieții, a luptelor pe care le ducem, a tristeții și a fericirii, a ceea ce iubeam și lăsăm în urmă. Acest sfârșit ne sperie, îngrozește. Dar nu vreau atunci când voi dispărea oamenii să mă plângă, să le pară rău. Îmi doresc ca atunci când vor sta lângă sicriul meu să poată găsi ceva de râs în orice din jur, să zâmbească și să se bucure că în sfârșit tac din gură. Să îmi omagieze viața exact așa cum am trăit-o, nu în tristețe și lacrimi false.

   Viața este scurtă. Timpul zboară pe lângă noi și fiecare se agață de orice firicel de fericire ce le apare în cale, încearcă să-și găsească un rost până nu le expiră termenul. Moartea... Moartea este la final. Până atunci, este de datoria noastră să trăim cât mai memorabil, să facem bine în lume și să lasăm amintiri în inimile oamenilor.