Until death do us part

1

Ma chinui de ceva vreme sa sterg pata asta de pe gulerul cămășii pe care o port dar fara nici un pic de succes. Fac asta de 10 minute neîncetat si încep sa ma enervez deja. Bine inteles ca daca ar fi dupa mine as lua alta cămașă dar am doar 3 in total si celelalte sunt la spălat. Intr-o rochie ma simt cam incomodă cand vine vorba de servici si bluze nu se poartă acolo, trebuie sa fi îmbrăcat foarte profesional asa ca imi alung gândul asta din minte. Ce ma fac acum? Sunt deja in întârziere si nu îmi permit o altă greșeală făcută la servici caci Adam o sa ma concedieze.

Ma plesnesc mintal pentru ca nu m-am gândit mai devreme la asta asa ca fug repede la dulap si scot o esarfa alba cu ceva modele negre si galbene, o pun repede in jurul gâtului si sar efectiv in pantofi mei negri cu toc nici prea înalt dar nici prea scurt. Imi i-au repede sacoul din cuier si il pun pe mine. Imi mai verific lista mea imaginară ca sa vad daca am uitat ceva si cand sunt gata într-un final am fugit pe usa si am urcat direct in mașina mea de care sunt foarte mândră, un Range Rover sport din 2011. Nici nu imi dau seama cat de repede merg pe șosea dar daca pierd si locul asta de munca din cauza imaturitatii mele nu stiu ce o sa ma fac.

Am parcat mașina si cobor cât pe ce să mă impiedic si sa fac cunostinta cu asfaltul. Ma mobilizez si pornesc spre marea clădire din Boston. Intru pe usa apoi ma grăbesc la lift cat e usa de deschisă dar din nu stiu ce motiv imi face Dumnezeu una ca asta, usa s-a inchis cu tot cu protestele mele. Ma strâmb in cel mai ciudat mod posibil si ma grăbesc la scări. Am întârziat 15 minute, sper ca Adam sa nu fi ajuns încă, macar atat imi datorezi Doamne.

In sfarsit am ajuns la etajul 7 si cand ma uit la biroul meu nu este nici o hartie deci probabil infumuratul ala nu a ajuns. Sunt secretara unui mare tantalau care se comporta groaznic cu angajații lui dar care plătește bine. Lucrez aici, la HarbourVest Partners de aproape o lună și sunt foarte mulțumită de mine, este una dintre cele mai renumite companii din Boston. După ce am scapat de la orfelinat la 18 ani am facut tot posibilul sa imi gasesc o slujbă stabilă ca sa pot sa ma întrețin, sa imi plătesc facturile si sa imi permit un loc unde sa ma asez iar cu mana pe inima pot sa spun ca acest post ma ajuta din toate punctele de vedere. Am mai avut si alte job-uri dar asta este unul cele mai bune mai ales ca nu depind de nimeni in afar de mine. Prieteni nu prea am iar iubit nici nu îmi permit să vorbesc. Sunt o fata care se îngrijește si ma bucur de felul în care arăt, niciodată nu mia fost rusine cu mine pot spune fara reținere în marea majoritate din timpul meu cat am fost la liceu si aveam cate un servici, investeam in îmbrăcămintea mea, in încălțămintea mea si in accesorii deoarece stiam cat de grea e viata de liceu daca erai din locul de unde eram eu asa ca incercam sa maschez asta arătând cat de bine puteam.

Ma asez ușurată pe scaun dar fața mea se face albă ca laptele când văd usa de la biroul lui Adam ca se deschide. Ma ridic ca arsă în picioare dar ma relaxez ușor cand vad ca nu Adam este cel care iese ci un tip. Cu parul ușor buclat dat pe spate, îmbrăcat într-o pereche de blugi negri destul de strâmti dar atat de bine aleși cu o cămașă albă deschisă la primi trei nasturi si in picioare poarta niste pantofi negri care il fac sa arate atat de bine. Cand isi întoarce fața catre mine pot sa spun ca am zburat prin geam. Ochii lui de un verde care te pătrunde pana in adâncul sufletului m-au marcat. Rânjeste la mine si imi face un salut cu 2 degete destul de atrăgător si se îndreaptă spre lift. Nu pot sa imi i-au ochii de pe el nici daca sunt obligată, ochii aia verzi sunt prea puternici, il observ ca se uita la mine cu un zâmbet tont pe fata iar apoi înainte ca usile sa se închidă...

"Data viitoare fă o poză, o sa dureze mai mult" spune si imi face ochiul înainte ca usile sa se închidă definitiv. Sunt...sunt, nu am cuvinte sa spun cum ma simt acum dar nu bine, adică în toti cei 23 de ani ai mei nu m-am simțit asa si nu stiu ce e cu mine.