GÂNDURI

Pana cand...

Privesc spre trecut si parca imi vine sa ma invinovatesc. De ce? Din cauza alegerilor gresite facute la timpul respectiv. As da timpul inapoi, dar ma intreb, cu ce folos oare? Imi imaginez cum ar fi daca as putea face ceva. Daca as putea face ceva acum, cu ce as incepe? Dar cum pot face asta daca am mereu pe cineva in spatele meu care ma urmareste si incearca sa ma reduca la zero. E trist. Ma trece o senzatie ciudata. Ah, e doar timpul. L-as putea folosi in favoarea mea. Cum ar sta lucrurile daca as putea face asta? Ar sta total diferit. As schimba deciziile proaste luate candva. Dar partea trista e ca fuge de mine. Nu am de unde sa-l apuc, sa-l manevrez dupa bunul plac. Suna total nebunesc si egoist. Sa schimbi totul doar in favoarea ta folosind timpul ca scuza ca nu ai facut nimic bun suna putin ireal si totodata egoist. E doar o scuza, una dintre multele scuze folosite ca sa nu faci nimic. Zic mereu "lasa ca incerc sa schimb ceva maine." si asa trece acel maine si incepe o noua zi care incepe cu "maine". Toata viata e un "nu azi, poate maine". Si cu ce scop fac toate astea maine? De frica de a schimba ceva azi.

Mi-as dori sa-l mai vad odata, dar, parca mi-as dori mai mult sa uit de existenta lui. M-ai privit in ochi ultima data. Ce ai vazut acolo? Poate doar sufletul meu facut bucati dupa ce ai inchis usa. As fi vrut totusi s-o lasi putin deschisa in speranta ca te vei intorce. M-as minti pe mine daca m-as alina cu gandul ca tu te-ai intoarce candva. Si totusi asta am facut. M-am alinat cu gandul ani de-a randul ca tu vei deschide iar usa sufletului meu, iar  intr-o fractiune de inconstienta te-as primi inapoi doar de teama de a nu te pierde. N-am inteles nici acum de ce te-as lasa sa te intorci, cand ai face acelasi cacat facut dintai. Si cu toate astea ai plecat si plecat ai ramas lasand in sufletul meu doar agonie. 

Imi bubuie mintea. Atatea ganduri fara folos care se reduc la nul. Nici nu stiu ce ai vrea sa auzi. Poate un "mi-a fost de tine" sau un "mai bine te-ai duce dracului". M-am decis asupra gandului cu "mi-a fost dor de tine". Apas butonul de trimitere. In curand se va trimite. In curand va fi acolo cu el.

Imi bubuie capul gandindu-ma ce greseala imensa am facut. Sa ma reintorc la omul care m-a dus la zero. E ca si cum as reincalzi cartofii de la KFC, facandu-i buni de nimic. Fac o pauza. Inspir, dupa care expir prelung. Astept un raspuns. Vibreaza telefonul "ramai cu mine?''. Si-am ramas cu el, acolo in suflet si inima.

Pana cand...

Pana cand...

Revin la realitate si constat ca totul e doar cum as vrea eu sa fie. Nimic concret. Nimic de care sa-mi pese. Mi-am dat seama ca am cautat in el ce imi lipsea mie. Ma uit in interiorul meu ca intr-o camera alba cu ecou nesfarsit.

Intr-un colt zace inima....pare ca nici nu se observa. Ce trist! Singura, trista, aproape parasita de gandul ca nu e nimic langa ea. Doar praful...

Iar de tavan atarna un bec care lumineaza aproape neobservat, in jurul caruia graviteaza gandurile. Tot felul de ganduri, sentimente, trairi.

Iar sufletul pluteste printre particulele de praf invizibile. Aproape ca s-a contopit cu ele devenind aproape inexistent.

Lumea se schimba. Face zgomot. Totul e intr-o continua schimbare. Iau telefonul, imi fac o poza. De ce? Mi-e dor de mine. De ceea ce eram. Mi s-a facut dor de trecut deoarece el e singura constanta in viata mea. Acolo nu se mai poate modifica nimic. Pe cand prezentul e imprevizibil. Te pune in situatii dificile si greu de explicat. As fi vrut sa stiu unde am fost in tot acest timp. Zic eu, undeva unde era nevoie, invatand sa alerg printre timp.

Simteam pustiul care imi acapara orice forma de gand sau tentativa. Il simteam in propria fiinta, apasand tot mai mult cu fiecare zi care trecea, cu fiecare zi in care ramaneam in viata. Mi-as fi dorit sfarsitul undeva pe fundul Iadului. Cu toate acestea imaginea Iadului ma bantuia de mult timp, oare puteam spune cu adevarat ca nu ajunsesem sa treac prin acesta? Trecusem de mult timp prin forma Infernului. Ajunsesem sa ma simt fara suflet. Ce poate fi mai rau decat sa simti ca nu mai apartii propriei persoane? Sufletul imi era aproape inexistent printre particulele de praf prezente in interiorul meu.. Atatea ganduri...simteam ca nu fac fata. Mi-as fi dorit infernul abisului in schimbul incetarii acelor ganduri, dar era imposibil. O dorinta irealizabila imi acaparase gandurile si trebuia alungata cat mai repede posibil.

Nu stiu ce am, simt ca nu ma recunosc. Atatea ganduri in van. Ieri priveam marea cu o stralucire in ochi de nedescris, plina de visuri. Acum tot ce vezi in privirea mea e incertitudine. Daca sa raman in punctul initial, devastate si inspaimantata de gandurilecare ma trec...sau poate, as putea cauta stele printr-o fereastra diferita.