Era ultima mea speranță, era ultima casă. Cu inima în gât, am sunat la ușă. Ușa a fost deschisă de un băiat înalt, cu părul creț și niște ochi verzi ca jadul. Era atât de frumos! Pentru o secundă mă pirdusem în ochii lui. Văzând că nu am de gând să spun nimic, băiatul a chicotit și a spus:
- Te pot ajuta cu ceva? Atunci am fost trezită la realitate și mi-am amintit motivul pentru care eram aici.
- Da, câinele meu a fugit de acasă și îl caut de azi dimineață, am fost la toate casele din cartier, iar tu ești ultima mea șansă.
- Poți să îmi descrii puțin câinele?
- Desigur. Este un câine de rasă labrador retriever gold, și are o zgardă neagră pe care scrie numele lui: "Milu".
Am auzit cum telefonul băiatului a primit un mesaj și și-a mutat atenția de la mine la telefonul său.
- Revin imediat.
Perfect acum trebuie să mai și astept după el. Am văzut cum băiatul s-a îndepărtat de ușa intrând în casă.
Așteptam deja de 10 minute și îmi venea să intru pe ușa aia, să vină odată. Perfect, a și uitat că sunt aici. Fix când am vrut să mă întorc și să plec am auzit ușa deschizându-se și același băiat frumos apărând în fața ei. Se uita la mine zâmbind și eu eram foarte confuză. Băiatul s-a dat la o parte și dintr-o dată am auzit un lătrat și un câine care fugea spre mine, era nimeni altul altul decât câinele meu pe care îl caut de vreo 3 ore. Începuse să mă lingă pe față de parcă nu mă mai văzuse de o viață, am și uitat de prezența băiatului frumos care mi-a găsit câinele. Atenția mea s-a îndreptat spre băiat când acesta a început să vorbească din nou.
- Mă pricep să țin oamenii în suspans, nu-i așa?
- Ești un idiot, nu-i așa? Mă rog, nu trebuie să răspunzi la asta. Cum l-ai găsit?
- Păi m-am mutat aici acum 2 săptămâi și am fost ocupat cu aranjarea casei așa că azi dimineață am decis să ies la o plimbare ca să cunosc mai bine împrejurimile. Și când mergeam eu liniștit am văzut un câine care venea spre mine, m-am jucat puțin cu el și el s-a ținut după mine. M-a urmat până acasă și așa a ajuns la mine. Aveam de gând să merg să văd al cui e, dar atunci ai apărut tu.
- Oh, nu știam că ești nou pe aici. Asta explică de ce nu te-am mai văzut pe aici.
- Da, părinți mei sunt avocați și ne mutăm destul de mult, dar mi-au promis că nu ne mai mutăm de aici. Mereu când ne mutăm îmi spun asta și după un timp mă trezesc cu bagajele în mâna, o casă nouă, un oraș nou și o școală nouă
- Și părinți mei sunt avocați, dar nu ne-am mutat pentru că părinți mei au considerat că așa e mai bine pentru mine.
Telefonul băiatului a bipăit, semn că a primit un mesaj. Și-a luat atenția de la mine și a citit mesajul primit în timp ce eu mă pregăteam să îmi i-au rămas bun și să plec.
- Eu trebuie să plec pentru că azi vine mătușa mea și cu fufa aia de verișoară mea la cină și în mod normal nu aș merge, dar i-am promis mamei. Pa, ne mai vedem...
- Lucas, mă cheamă Lucas.
- Eu sunt Sabrina. Pa, Lucas, ne mai vedem și mulțumesc pentru că mi-ai găsit câinele.
- Pa, Sabrina, ne mai vedem. Cu cea mai mare plăcere.
***
Ieșisem din duș și îmi luasem pe mine prima rochie care mi-a apărut în față, nu mă chinui prea mult, oricum nu vreau să merg la cina asta "în familie".
- SABRINA??
- DA, MAMĂ!
- Hai repede jos, au venit mătușa și verișoara ta. Deja simțeam cum îmi creștea tensiunea, nu le suport, sunt niște fițoasea, cred că totul li se cuvine.
Am coborât jos și am văzut-o pe mama care vorbea cu mătușa mea și pe Kira de mână cu.... Lucas?!
- Bună, Sab!
- Bună, Kira! Ți-am mai spus să nu îmi spui " Sab". Bună și ție Lucas! Aveam obișnuitul meu sarcasm în voce pe care îl am mereu când vorbesc cu ea.
- Voi doi vă cunoașteți?
- Da, ne-am cunoscut azi dimineață când îl cautam pe Milu. Stai calmă, eu nu sunt tu, poți să îți păstrezi iubitul.
Am spus asta și am părăsit încăperea, îndreptându-mă spre bucătărie. Aveam nevoie de ajutor, nu puteam să rezist cu Kira în casă și acum că e cu Lucas, nu o să rateze nici o ocazie să se dea mare. Am format numărul celui mai bun prieten al meu și am sunat.
- Bună, avem un cod de 112. La mine, în 10 minute, îmbrăcat la costum.
- Bună, ajung în 10 minute la tine.
Am închis apelul și am așteptat.
***
Am auzit soneria, știam că e Nicolas care e gata de acțiune. Am deschis ușa și în fața mea a apărut Nicolas îmbrăcat în costumul lui scump și cu părul lui blond aranjat într-un mod rebel. Nicolas m-a luat de mână și ne-am îndreptat spre bucătărie unde cu toți ne așteptau la masă.
- Mamă, este vreo problemă dacă l-am chemat și pe iubitul meu la cină? Am accentuat cuvântul "iubit" pentru că știam că Kira merită o lecție. Am văzut o urmă de tristețe pe fața lui Nicolas, dar după o secundă a dispărut și a revenit la personajul pe care îl juca, "iubitul meu".
- Nu. Bine ai venit, Nicolass. Dar voi doi de când sunteți împreună?
- Suntem împreună de două luni, dar am așteptat momentul potrivit să îți dăm vestea. Ochii Kirei aruncau cu flăcări spre mine și eu aveam un rânjet imens pe față.
Cina a continuat, eu cu Lucas ne comportam ca un adevărat cuplu, începe să îmi placă, nu o văd pe Kira geloasă prea des. Lucas se uita foarte confuz la tot ce se întâmpla.
- Sabrina?
- Da, Lucas.
- Pot vorbi ceva cu tine între patru ochi? Am dat din cap și ne-am îndreptat împreună spre sufragerie, lăsându-i pe toți foarte confuzi.
- Ce voiai să spui prin "eu nu sunt tu, poți să îți păstrezi iubitul"?
- Nu o să îți spun decât că Kira nu pare ceea ce e, nu vreau să mă acuze că te-am "spălat pe creier". Vei află cât de curând că iubițica ta, nu e cine crezi tu. Te mai pot ajuta și cu altceva?
- Ce a fost între Nicolas și Kira? Nu sunt orb și pot observa cât de geloasă e.
- Eu zic că asta este ceva la care ar trebui să îți răspundă ea, acum scuză-mă, eu mă întorc la iubitul meu. Și fii foarte atent că am o surpriză pentru tine.
Ne-am intors la masă și eu eram gata de faza a doua a planului. Îi dăduse mesaj Lorenei că poate să acționeze și în acel moment am auzit soneria.
- Nicolas, iubitule, poți merge tu să deschizi ușa?
- Desigur, iubito.
Loren a intrat pe ușă, cu zâmbetul ei larg pe care îl poartă mereu și fața ei s-a transformat într-una " șocată".
- Mă scuzați, nu știam că luați cina, eu venisem să îi aduc niște haine Sabrinei pentru că le uitase la mine.
- E ok, Loren, știi că ești mereu bine venită aici.
- Mulțimesc mult! Loren și-a luat un scaun și s-a așezat între mine și Lucas, lângă Lucas se află Kira, iar lângă mine se află Nicolas.
- Bună, Kira! Dar tu nu ar trebui să stai lângă iubitul tău? Și cine e frumușelul ăsta cu părul creț?
- Sunt Lucas și cum adică să stea lângă iubitul ei? Eu sunt iubitul ei.
- Doamne, Kira, am auzit că îți schimbi iubiții ca pe ciorapi, dar azi dimineață te văzusem sarutându-te cu Nicolas cu care ești împreună de 3 săptămâni, așa repede te răzgândești?
- Nicolas, e adevărat?
- Da.
- Hai, iubitule doar nu îi asculți pe ei?
- Ba, uite că o fac și mulțumesc foarte mult că mi-ai arăt cine este Kira. Pe tine nu vreau să te mai văd în viața mea! Rămâi tu cu toți iubiții tăi, că cine știe câți ai mai avut pe lângă noi. Doamne, mi-e scârbă de tine.
- Tu, doar tu ești de vină?! Trebuie tu să te bagi mereu?!
- Nu e vina mea că tu ești o curvă?! Și chiar nu mă interesa dacă făceai asta cu alții, e problema lor dacă sunt proști și te cred, dar te-ai jucat cu inima prietenului meu cel mai bun și asta nu iți permit?! CURVO?! Am simțit cum o palmă mi-a izbit fața, era mătușa mea.
- Cum îndrăznești să îmi faci fata curvă?
- Așa te-am educat eu, Sabrina?
- Știi ce mamă? Eu plec, stai tu cu perfecta de Kira, că mereu ai ținut mai mult la ea decât la mind. În acel moment am fugit spre ușa și am ieșit pe ea, în ciudat strigătelor mamei mele. Să rămână cu Kira, dacă și acum o consideră perfectă după tot ce a văzut...uneori stau și mă întreb dacă ea măcar mă iubește, de când a murit tata, e mereu așa cu mine...
- Sabrina!
- Vrei să îmi tragi și tu o palmă că ți-am jignit iubita?
- Nu, vreau să îți mulțumesc.
- Am făcut-o pentru Nicolas și pentru că nu voiam să te păcălească și pe tine. Nu te obișnui cu asta.
- De ce te porți așa rece cu mine?
- Scuze, dar în momentul acesta sunt prea stresată, gândindu-mă unde o să dorm la noapte.
- Poți să dormi la mine. Nu stau departe, pot să îți arăt.
- Știu unde stai, idiotule.
- Știu, idioato, incercam doar să te fac să zâmbești. Deci vii?
- Am altă opțiune?
***
După cinci minute am ajuns în fața casei lui și mi-am amintit de momentul de azi dimineață când ne-am cunoscut.
- Perfect, te cunosc de azi dimineață și deja am o grămadă de probleme.
- Mama ta a fost mereu așa? Mă gândeam la răspunsul pe care să îl dau în timp ce mă așezam pe canapea, dar îmi era frică să îl spun.
- Dacă spui cuiva de asta, te distrug, ai înțeles? A dat din cap în semn că pot continua. Mama e așa de când tata a murit, înainte eram ca și cele mai bune prietene, acum e mereu împotriva mea și încearcă să îmi găsescă toate greșelile.
- Îmi pare rău pentru tatăl tău...cred că era un om bun, pentru că tu sigur trebuie să semeni cu cineva și sigur nu cu femeia pe care am văzut-o azi.
- Să știi că nu e așa, e un suflet bun, doar că nu mai e tata să o facă să fie ea, așa că încearcă să arate că e severă și independentă.
- Înțeleg. Scuză-mă, dar ce anume nu ar trebui să spun nimănui?
- De moartea tatălui meu, singuri care știu sunt Loren, Nicolas și Kira. Toată lumea știe că tata e avocat, mă rog era, așa că toată lumea știe că e plecat cu serviciul. Nu vreau să fiu văzută altfel, nu vreau mila nimănui și nu vreau ca toți să se poarte cu mine de parcă sunt moartă, asta ar face lucrurile și mai grele pentru mine. Nu e ușor să treci peste moartea unei persoane dragi...
- Promit că nu spun nimănui și mulțumesc că ai avut încredere în mine să îmi spui și că m-ai ajutat.
- Asta e datoria mea, să arăt lumii cine e perfecta de Kira. Sunt destul de rece cu oameni în general, deci nu te obișnui cu mine așa cum m-ai cunoscut azi. Am făcut-o pentru Nicolas, singurele persoane la care țin sunt Nicolas, Loren și mama, restul sunt doar persoane temporare.
- De ce ești așa?
- Chiar dacă am doar 17 ani viața m-a trecut prin prea multe ca să mai pot fii eu cea de dinainte.
- Vreau să o cunosc pe acea Sabrina. Nu am mai spus nimic, știam că era imposibil ca el să o cunoască pe vechea Sabrina, dar nu voiam să mai continui discuția, voiam doar să dorm.
***
S-a terminat și vacanța aceasta, gata cu dormitul târziu și cu serialele, gata cu "petrecerile" cu Nicolas și Loren, gata cu distracția. Imi place școala, dar nu o ador, pentru mine nu e un chin ca pentru restul copiilor, dar nu este nici raiul. Sunt genul de persoană "rebelă" căreia nu îi place să învețe acasă așa că e atentă la ore și reține totul din clasă și ia note mai mari decât cei care învață. Sunt trezită din gândurile mele când Nicolas oprește mașina în fața liceului. Cobor împreună cu Nicolas și Loren din mașină și ne îndreptăm spre liceu.
Aflasem că vom avea un nou coleg și sunt foarte nerăbdătoare să văd cine e.
Eram așezată singură în banca, deoarece Loren stătea cu Nicolas în spatele meu. Cu toți îl așteptam pe domnul diriginte să vină cu noul nostru coleg.
- Jur că dacă un prost care se crede buricul Pământului îl-
- Mă ce? Ce e păpușa, ai amuțit?
- Unu, tu nu imi spui mie păpușa și doi cred că ai greșit clasa, poți să ieși până nu vine dirigul cu noul coleg.
- Mi-ai spus tu că ești mai rece, dar nu credeam că ești așa înțepată.
- Eu înțepată?
- Liniște! În clasă s-a făcut liniște și așteptam să vedem ce ne spune domnul diriginte, nici nu observasem când intrase în clasă, eram ocupată să mă cert cu un idiot.
- Lucas este noul vostru coleg, s-a mutat recent în oraș și v-aș ruga să vă purtați frumos cu el. Dirigintele se uita la mine de parcă tocmai l-am omorât pe "săracul" Lucas.
- E ok, domnule diriginte, eu și Sabrina ne cunoștea deja.
***
Stau în fața televizorului de o jumătate de oră încercând să găsesc un film, dar nimic, doar niște prosti de emisiuni sau filme nașpa. Am auzit soneria de la ușă și m-am dus să văd cine este.
Nu pot să cred, asta trebuie să apară peste tot unde mă aflu eu?
- Ai putea, te rog să nu mă mai urmărești? Nu suntem prieteni, doar mi-ai găsit câinele și eu te-am ajutat cu Kira, suntem chit.
- Greșești, în noaptea aceea ai dormit la mine, deci îmi ești datoare.
- Nu vorbești serios.
- Ai dreptate, glumeam, dar tot am nevoie de ajutorul tău. Nu cunosc pe nimeni din școală și nu prea mă descurc bine la matematică, este ultimul an de liceu și voiam să te intreb dacă vrei să mă meditezi.
- Nici să nu te gândești.
- Te rog... Fac orice.
- Orice?
- Da.
- De fapt am o idee și am nevoie de tine să o pun în aplicare. Intră și îți spun planul, iar după puteam începe cu prima lecție. Te anunț că deși nu pare sunt cea mai bună la matematică din clasă și voi fii o profesoară severă.
- Dacă profele de la școală ar arăta ca tine, m-aș muta la școală.
- Scuze, nu te-am auzit, ai spus ceva?
- Am spus " Hai să începem.".
Am inceput să râd pentru că auzisem perfect ce spusese.
- Prima lecție, niciodată să nu mă minți.
- Asta nu e matematică.
- Nu, asta e o lecție de viață. Acum hai că nu am toată viața pentru tine.
***
- Nu cred că e o idee bună.
- Taci și fă ce ți-am cerut. Eu te mediteze și tu mă inveți să mă lupt.
- Promiți că nu îi rupi capul Kirei?
- N-ar fii o idee rea, dar nu merită timpul și efortul asta.
- Of, bine să începem.
Am inceput să îi arăt cum mă "lupt" și mi-a dat niște sfaturi și surprinzător e foarte bun la asta. Mă întreb dacă în secret e un ninja.
***
- Îți mai arăt o singură dată. Am început să îi explic din nou exercițiul, deja mă enerveză, nu credeam că e atât de prost...
- Acum ai înțeles?
- Știi, profa? Am înțeles din prima, dar îmi place când ești nervoasă.
- Ești un idiot. Am luat telecomanda și l-am lăsat să vorbească singur, așa îi trebuie. Am simțit cum telecomanda mi-a fost smulsă din mână și cum am fost izbită pe canapea. Lucas se află peste mine cu telecomanda în mână, deasupra capului meu. Încercam din răsputeri să îl împing de pe mine, dar tot ce faceam era să mă rănesc pe mine.
- Dă-te jos de pe mine, idiotule!
- Și dacă nu o fac?
- Nu vrei să afli.
- Uite cum facem. Ne cunoaștem de două luni și mereu m-am întrebat ce gust au buzele tale. Îmi dai un sărut și mă dau la o parte și îți dau și telecomanda.
- Cât de dobitoc poți să fi? Buzele mele nu au atins buzele nimănui și cu siguranță nu vei fi tu cel care o va face.
Am auzi cum a început să râdă de parcă îi spusesem că Kira este virgină. Ce e amuzant în ce am spus?
- Pot să știu și eu de ce râzi?
- Tu chiar nu ai sărutat pe nimeni până acum?
- Nu și nici nu am nevoie de săriturile nimănui.
- De ce?
- Lasă că vă știu eu pe voi. Ne faceți să ne îndrăgost de voi, ne spuneți că suntem totul pentru voi, că nu ne veți părăsi niciodată și când începem să vă iubim și să ne simțit fericite, plecați de parcă nimic nu s-a întâmplat. Nu vreau să fac parte din turmă. Într-o zi vă apărea cineva și pentru mine, dar până atunci nu trebuie să încerc tot orașul, sunt eu rudă cu Kira, dar nu sunt ca ea.
- Și cum știi că e cel pe care îl aștepți dacă nu dai o șansă nici unui băiat?
- Tu vrei să spui că tu ai putea fi iubirea vieții mele? Fiecare cu visele lui, Lucas.
- Lasă că vedem noi. M-a prins de mâini și a încercat să mă sarute, dar mi-am dat capul la o parte. Mă strângea foarte tare de mâine și nu puteam să îi dau o palmă să vadă că eu nu sunt proasta lui. Mi-am întors capul și m-am uitat în ochii lui, erau închiși și plini de ură, nu erau senini și blânzi că de obicei...mă speria. Am gemut de durere și în acel moment mi-a dat drumul la mâini. Și-a mutat privirea de la mine și părea trist. I-am luat fața în mâini și i-am întors fața spre mine.
- Scuze, nu voiam să te rănesc. Puteam vedea părerea de rău din ochii lui. Nu știam ce să îi răspund, pentru prima dată am rămas mută, puteam să văd în ochii lui că spune adevărul. Fără să îmi dau seama ce fac mi-am apropiat fața de fața lui și buzele noastre s-au unit într-un sărut simplu, dar foarte plăcut. Era un sentiment atât de plăcut.
- De ce ai făcut asta?
- Nu știu, îmi pare rău, a fost o greșeală. L-am dat la o parte de pe mine și am continuat să mă uit la film.
- Să înțeleg că nu îți place cum sărut?
- Să fiu clară, între noi doi nu se poate întâmpla nimic.
- De ce?
- Că așa vreau eu. Nu a mai spus nimic, doar a stat și s-a uitat cu mine la film, iar când s-a terminat s-a dus acasă.
***
Mă aflăm la clubul de psihologie și asteptam să vină profesoara. A trebuit să alegem niște cluburi pentru dosarul de la facultate și cum eu vreau să merg la psihologie, unul dintre cluburi a fost acesta. Am fost interuptă de gândurile mele de profesoara care a intrat pe ușa clasei împreună cu Lucas. Serios? Lucas?! Am realizat că singurul loc liber era lângă mine și îmi venea să mă arunc pe geam. Nici nu știu de ce l-am sărutat ieri, dar știu că aș mai face-o din nou. Zâmbetul lui arată atât de bine, de fiecare dată când zâmbește îi apar în obraji niște gropițe fermecătoare și ochii lui... Nu, stop! E un prost și atât.
- Bună ziua elevi! Deoarece acesta este primul curs pe anul acesta vom face ceva mai ușor. Aș vrea ca fiecare să se grupeze cu colegul de bancă și pe o foaie să scrieți ce știți despre colegul de bancă. Am luat în mână o foaie micuța de carnețel și mă gândeam ce știu eu despre Lucas. Știam că este foarte bun la lupte, că nu se pricepe la matematică și că părinți lui sunt avocați. Am scris toate astea pe hârtie și așteptam să văd ce se întâmplă mai departe.
- Am văzut că ați terminat de scris tot ce aveați de scris. Acum puteti face schimb cu colegul de bancă. Am luat din mână lui Lucas foaia micuță pe care eram nerăbdătoare să o citesc. Pe foaie se aflau scrise următoarele: "părinții ei sunt avocați", "are un câine" și "este foarte bună la matematică".
- Aș dori ca Lucas și Sabrina să îmi citească ce au scris.
- Sabrina a scris că știe despre mine că părinții mei sunt avocați, că mă pricep la lupte și sunt praf la matematică.
- Lucas a scris că am un câine, că părinții mei sunt avocați și că sunt foarte bună la matematică.
- Acum vă pun o întrebare: " Voi vă cunoașteți? "
- Da.
- Nu.
- Vreau să îmi argumentați răspunsurile voastre.
- Da, ne cunoaștem, știu cum o cheamă, suntem vecini și colegi bancă, ne cunoaștem de două luni.
- Nu ne cunoaștem deoarece a cunoaște o persoană nu presupune să știi cum o cheamă, ce are sau cine îi sunt părinți. Să cunoști o persoană presupune să știi ce îi place să facă, să știi de ce face anumite lucruri, să știi ce o face fericită, ce o face tristă. De multe ori oameni cred că dacă știu numele unei persoane o cunosc și judecă fără să cunoscă cu adevărat persoana. Dacă crezi că mă cunoști, ai dreptate, doar crezi.
- Mulțumesc, Sabrina, știam că voi primi răspunsul pe care îl doresc de la tine. Așa este, Sabrina are dreptate, nu cunoști o persoană doar cunoscându-i numele, părinți sau lucrurile care le deține. Pentru data viitoare am o temă pentru voi. Anul acesta vom lucra pe perechi de cate doi, fiecare cu colegul de bancă, așa că aș vrea să petreceți împreună o zi și să încercați să vă cunoașteti și ora următoare vreau să îmi răspundeți la următoarea întrebare: "Cât de mult te-a înșelat impresia pe care ți-ai făcut-o despre colegul?". Nu îmi vine să cred, eu trebuie să îl "cunosc" pe Lucas. Oricum nu este nici o șansă să îmi schimb părerea despre el, e un fuck boy care crede că toate fetele îi cad la picioare, dar cu mine nu îi merge.
- Am mașina parcată în fața școlii, te aștept. Lucas s-a ridicat de lângă mine și s-a îndreptate spre ușă. Mulțumesc profa, nu e de ajuns că îl mediteze și că mă învață să lupt, acum trebuie să mai și petrec timp suplimentar cu el.
***
- Deci care e culoarea ta preferată?
- Serios? Altă întrebare nu ți-ai găsit?
- Nup.
- Ști ceva? Eu nu vreau să fac asta, așa că ne putem apuca de meditație și mâine ne întâlnim pentru lecția mea. Nici bine nu am terminat ce aveam de spus că pe ușă a intrat mama.
- Hai la mine în cameră. Bună, mamă! Noi mergem sus.
- Bună! Să fiți cuminți! Am urcat scările până am ajuns în fața camerei mele.
Luca's POV:
Am urcat la etaj și am urmat-o pe Sabrina până când am ajuns în fața unei uși albe. A deschis ușa și a intrat pe ea, făcându-mi semn să intru. Am intrat în cameră și am inceput să analizez totul. Am rămas uimit când am văzut pereții negri ai camerei, patul mare din cameră era și el negru, iar mobila era alba la fel și perdelele care acopereau geamurile mari. Sabrina s-a îndreptat spre geam și a tras perdelele, lăsând razele soarelui să pătrundă înăuntru. Acum că era lumină am putut observa că pe tavanul negru erau pictate mii de stele, era atât de frumos. Cu ajutorul lumini am putut să observ și o foaie mare care se afla așezată pe biroul Sabrinei alături de niște pensule și vopsea. M-am apropiat mai tare de acea foaie și am putut observa cum fiecare colț din fața mea era desenat cu exactitate pe foaia de hârtie. Era atât de bine lucrat, semăna perfect cu mine.
- Când ai facut asta?
- Când am făcut ce? Sabrina s-a apropiat de mine și s-a uitat să vadă la ce mă refeream. Am putut observa panica de pe fața ei, dar în continuare își păstra atitudinea rece.
- Nu știu, eram plictisită și am facut asta. Stai calm, desenez mereu oameni, nu e nimic special.
- De când desenezi? Ești foarte bună. De ce nu arați lumii ce talent se află ascuns în tine?
- Mi-a plăcut din totdeauna să desenez, dar de doi ani m-am apucat serios de desen, mă face să mă simt eu, mă face să mă simt liberă. Când sunt doar eu și foaia de hârtie, simt că pot face orice, că eu sunt scenaristul poveștii. Când viața îmi dă pălmi și îmi doresc să fie altfel, vin aici și desenez felul în care aș vrea ca vița mea să arate. Nu vreau să arat lumii asta, deoarece eu o fac pentru mine, pentru că iubesc asta, dacă aș arăta lumii m-aș simți obligată să o fac, doar ca să le demonstrez lor "talentul" meu. Plus că nu e nimic special, schițeze mereu oameni ca să exersez și ca să îmi îmbunătățesc tehnica. Nu te simți special.
- Înțeleg. Ai vreo chitară pe aici?
- Da, e sub pat. M-am îndreptat spre pat și m-am aplecat să iau chitara. Era o chitară frumoasă și din câte pot observa a fost folosită des, presimt că Sabrina e mult mai talentată decât crede lumea.
- Vrei să îți cânt ceva?
- Păi dacă tot ai luat-o, cântă. Ca de obicei, Sabrina și obținutul ei sarcasm. Am inceput să cânt prima melodie care mi-a venit în cap "Last first kiss".
