Iubire pe drumuri

Capitolul 10

Anisia

Peter mă privește șocat, de parcă i-am zis cine știe ce. Îl înțeleg, și eu am fost când am ales asta. Oricine altcineva care mă cunoaște ar fi șocat. 

— Cum adică să renunți la pian? mă întreabă el încet. Ai muncit mult, ești talentată!

— Dar nu renunț la pian, problema e că nu vreau să-l studiez patru ani. O fac de când eram mică și simt că e suficient. Iubesc pianul, dar vreau să fac și altceva. Voi rămâne tot în Boston, de asta sunt sigură.

Am vorbit prea repede, așa că respir adânc și continui:

— Ai mei nici măcar nu m-au lăsat să investesc în hobby-uri. Mă rog, mai mult mama, dar tata o asculta mereu. Când le-am spus că aș vrea să fac un curs de design grafic nici măcar nu au vrut să audă. Nici măcar să-mi cumpăr programe avansate de editare ca să învăț eu. Tot ce pot face e să investesc singură în ele în State, atunci când mă voi pune pe picioare. Totul a fost despre note mari și pian.

Nu-mi vine să cred că rostesc cuvintele astea cu voce tare. Acum că le aud și eu, mi se pare că altcineva le spune. Peter continuă să mă privească atent.

— Doar tu poți decide ce e mai bine pentru tine, Anis, dar să pierzi un an ca să aplici la altceva?

— Nu voi pierde anul, am timp să confirm altundeva, îi explic. Ai mei știu de aplicațiile la pian la Berklee și Princeton, dar nu și de celelalte, la Comunicare și Publicitate. Apropo, am fost acceptată în domeniul ăsta la Boston University, și îmi vor oferi o bursă chiar. Am timp două săptămâni să mă gândesc. Ieri am primit mail-ul. Am urmărit câteva cursuri de comunicare și marketing mai demult și mi-am dat seama că mi-ar plăcea să fac asta.

— Anis, eu te susțin în orice ai face, dar sper să nu regreți, îmi spune, dându-mi un sărut pe tâmplă.

— Nu am ce să regret. Vreau să învăț lucruri noi, vreau să am un job care să mă provoace. Dacă vreau pian, pot cânta oricând, pot oferi și lecții chiar. Dar simt că nu m-aș dezvolta deloc dacă studiez același lucru la facultate. Dacă tot plec peste ocean, măcar să fac ceva nou, care îmi place. Iar Boston University e o idee bună pentru că ai mei îmi caută un apartament acolo.

— Și când ai de gând să le spui despre asta?

— Nici măcar nu știu, poate atunci când ajung acasă. Probabil o să mă omoare, dar nu îmi pasă, destul am făcut ce au vrut ei. Crede-mă, chiar și eu sunt surprinsă de hotărârea mea. Nici măcar prietenilor mei nu le-am zis. Bine, nu le-am zis multe lucruri, cum ar fi că plec în lume cu mașina.

— Nu uita, cu Peter Evans, nemernicul ăla arogant, cel mai bogat din liceu, îmi spune el râzând.

Ne bem ceaiurile în liniște, iar ploaia continuă să cadă cu picături mari. Vremea e destul de răcoroasă acum, iar hanoracul lui îmi ține de cald. E cam subțire rochia, recunosc, dar nu am crezut că așa va fi vremea în această perioadă. În plus, are decolteul cam adânc, ceea ce îmi provoacă frig, dar i-aș fi oferit iubitului meu ocazia de a-l privi. Mă bucur totuși că e sincer cu mine. Probabil că i-ar fi plăcut să ne petrecem toată ziua în pat, făcându-ne de cap, dar mai avem la dispoziție o grămadă.

— Te-ai gândit unde plecăm mâine? mă trezește el din gândire.

— Mă gândeam la Veneția, dacă vrei, am văzut că sunt vreo cinci ore de mers de aici, îi răspund. După aceea, să pornim spre Cinque Terre. Îmi doresc mult să merg acolo, numai văzând pozele te îndrăgostești de locul ăla.

— Bănuiesc că la Cinque Terre te referi, nu?

— Da, nu am fost niciodată. Am fost cu ai mei la Veneția mai demult. Cred că m-am răzgândit, aș vrea să stăm mai puțin acolo și mai mult la Cinque Terre.