Priveam valurile învolburate ale mării furioase. Deși era o seară călduroasă de august, mă cuprinsese o stare de rece. Dar, cu toate acestea, nu puteam să plec de lângă malul marii. Stăteam întinsă pe un balansoar și priveam valurile care se spărgeau în lumina unei luni perfect rotunde. Eram absorbită de frumusețea locului, eram înghițită de liniștea mării cristaline. Tot ce puteam auzi erau doar propriile-mi gânduri. Priveam într-un loc fix, nu îmi mai mutasem privirea de minute bune. Când am ridicat capul, am reușit să remarc câteva constelații care deja își făcuseră apariția pe cerul desenat cu cărbune. Cu ușurință am localizat Carul mare, Centura lui Orion și Carul mic, fiindcă de mică am fost fascinată de astrologie. Stelele se puteau alinia în constelații, doar gândurile mele nu...
Eram cufundată în trecut. Aveam impresia ca prin trecut pot înțelege viitorul, că îl pot prezice. Gândurile mele erau într-un război apocaliptic, în mintea mea era doar haos. Haos... Cuvântul acesta mă definește perfect. Deși par o fire liniștită, în mintea mea predomină haosul. Îmi place să găsesc neliniște în liniște, rău în bine, căldură în răcoare. Mintea mea este mereu plină de opinii și păreri, de întrebări fără răspuns, de amintiri irecuperabile, de lacrimi încă calde.
Trecuseră cel puțin două ore de când mă tot holbam la marea agitată, dar eu simțeam ca au trecut doar zece minute. Încercăm să mă înțeleg pe mine, să mă accept, dar era mult prea dificil. Cu fiecare întrebare care se născoceşte în mintea mea, alte zeci de întrebări mă inundă, acesta fiind un circuit inevitabil în propria-mi persoană.
Într-un târziu, pe la miezul nopții, am decis să cobor din balansoar și să părăsesc plaja, însă gândurile mele erau înecate în valurile ce se spărgeau la mal. Mă simțeam ca și cum corpul meu plutea în mare, contopindu-se cu ea. Mă identificam atât de mult cu spuma efemeră a valurilor. Simțeam că, încet, mă evapor și ca în curând nu voi mai exista. Mi-aș fi dorit eu să fiu spumă! Să nu își amintească nimeni de existența mea, să dispar fără a răni ultimele două-trei persoane care mai țineau la mine. Mi-aș fi dorit eu să fiu spumă! Să apar doar în momente tensionate, în haos, pentru a calma, pentru în liniște nu vezi spuma.
Am privit încă o dată la stele și la constelații. Am mai privit la luna perfectă ce îmi lumina calea. Toate erau atât de perfecte! Mă gândeam cum de stelele, deși sunt singure, acolo undeva în Univers, tot continua să sclipească, să facă peisajul nopții un tablou splendid pictat parcă de zeii atotputernici. Cum, deși sunt la mii de kilometrii depărtare, tot se adună în constelații deosebite. Gândurile mele erau însă stele ale nordului și ale sudului, nu puteau fi strânse în constelații.
