Brelogurile cheilor de la mașină scoteau un clinchet enervant în acel moment de tensiune cumplită. Încercăm să evit aglomerația orașului pentru a ajunge mai repede acasă la soția mea. Eram încordat, eram speriat și confuz. Cautam străduțe înguste și libere pentru a goni spre iubita mea. Ce greu trece timpul atunci când îți dorești cu ardoare ceva. Continuam să o sun, deși nu îmi răspunsese la telefoane de ceva timp. Eram agitat și din cauza spuselor Samanthei, sora mea care lucrează împreună cu Deliah, soția mea. Cu toate ca eu am dus-o cu mașina până la serviciu, Sam mi-a spus ca ea nu a apărut la locul de muncă. În acea goană am sărit din mașină ca ars după ce am parcat. Nu îmi doream să facă vreo prostie, nu îmi doream să o pierd. Am urcat scările blocului cenușiu în mare grabă. Descuind ușa de la intrare am început să tremur de frică. O iubeam atât de mult. Știam că suferea, trecuse prin atât de multe lucruri traumatizante, dar încă o iubeam, încă aveam nevoie de ea. Am cautat-o în dormitor, în bucătărie, în sufragerie, dar nu am găsit-o. Singurul loc în care lumina era aprinsă era baia.
Am bătut la ușă, dar n-am primit răspuns. Am încercat să o deschid, dar era încuiată. M-am năpustit peste ea de câteva ori și am reușit să o sparg, dar tot atunci am văzut-o stând pe gresia albă pătată de roșul sângelui ei scump. Am ridicat-o, am îmbrățișat-o plângând, astfel am reușit sa ii mai aud bătăile inimii ei obosite. Pistolul din mâna ei stângă a căzut în momentul în care am ridicat-o să o duc la mașină. De ce, iubito, de ce ai vrut să pleci, să mă lași singur aici?
— Rezistă! Rezistă, iubito! strigam printre lacrimi în timp ce coboram scările cu ea în brațe. Jur că aş face orice să nu mori, mi-aș da chiar și propria viata. Te iubesc, Deliah. Nu mă lăsa, te rog! Am nevoie de tine!
Am întins-o pe bancheta din spate. Am dat un telefon rapid la un prieten care era doctor la cel mai apropiat spital pentru a fi pregătit. În timp ce mergeam, tăcerea ei era atât de apăsătoare. Mereu când călătoream, ea era cea care cânta piesele de la radio și dansa pe ele în moduri foarte haioase. Îmi era atât greu să o vad aşa.
Ajunși la spital, au luat-o pe o masa gata de operație. Așteptând acolo, mă macinau gânduri și întrebări fără răspuns. Da, știam ca avea o viață grea, până la optsprezece ani a trăit într-un orfelinat, iar apoi când și-a cautat părinții, aceștia au izgonit-o din nou. Prieteni nu prea avea, doar familia mea ce i-a fost alături încă din liceu, unde ne-am cunoscut. Mă plimbam în cerc tensionat sperând sa se termine totul cu bine, că se va face bine. Că o voi putea îmbrățișa încă o data și că îi voi lua mâna și îi voi spune ,,Hai acasă, iubito!". Mă rugam în mintea mea nebună după ajutor, făceam promisiuni doar pentru ea.
Tensiunea ajunsese la cote maxime atunci când doctorul a ieșit din sala de operație. Îmi făcusem mii de scenarii în cap. O iubeam foarte mult și nu voiam sa o pierd pe cea care îmi aducea zâmbetul pe buze mereu.
— Operația a decurs bine, spuse doctorul zâmbind spre mine, în timp ce eu am respirat ușurat. Acum depinde doar de ea, de cum va reacționa corpul ei.
Cu lacrimi în ochi mi-am îmbrățișat familia, care tocmai sosise, iar apoi am mers în salonul ei de vizită unde am petrecut minute bune vorbind cu ea ținând-o de mână. După ce am sărutat-o pe frunte aceasta a deschis ochii și mi-a zâmbit.
