The Monster in My Closet

Take me to church.

Ma trezesc printre țipetele părinților mei și îmi ridic brusc capul din perna, privesc ceasul și oftez.
7:10.
Nu sunt o persoana matinala, urăsc diminețile și mai ales momentele, ca asta de exemplu, in care ma trezesc cu 30 de minute înainte sa îmi sune alarma.
Cearta părinților mei e din ce in ce mai intensa pentru ca azi e duminica și, din păcate, încă trebuie sa ne prefacem ca suntem familia perfecta din orășelul englez in care locuim. Chiar dacă e Weekend, suntem nevoiți sa ne trezim chiar mai devreme decat de obicei pentru a ne menține admiratorii și influența in oraș. Da, mergem la biserica. Tata e un susținător al credinței in Dumnezeu și sprijină dedicarea totala a vieții in ideologiile pe care le presupune religia, alături de mama, bineînțeles. Suntem un model pentru toți vecinii noștri, iar toată lumea ne apreciază și încearcă sa devină la fel ca și noi. Oamenii tânjesc, in general, după putere, dar chiar asta ii face și mai slabi. Toate plăcerile care vin odată cu puterea sunt in inferioritate fata de responsabilitățile sau momentele de anxietate pe care presiunea și nenumăratele asteptări din partea societății le pune pe umerii tai.
Părinții mei au un magazin de care tata se ocupa in totalitate, mama fiind educatoare pentru cei câțiva copii din împrejurimi. Datorită acestor fapte, ne clasam in fruntea clasei sociale. Noi trebuie sa o arătăm, așa ca avem cea mai înaltă casa și cea mai mare curte din vecinătate, probabil ca ceilalți sa nu uite cât de importanți suntem.
Devine plictisitor, uneori, sa trăiesc la nesfârșit același scenariu concretizat de un regizor prost dispus și pregătit mediocru, lipsit de idei. De când ma știu, am fost un copil perfect. Am ascultat întotdeauna, am respectat ceea ce mi s-a ordonat sa fac, am tăcut atunci când a trebuit, am învățat și am ajuns sa fiu un elev stralucit, m-am îmbrăcat așa cum mi s-a zis și am mâncat tot din farfurie. Am mers in fiecare săptămâna la biserica, iar atunci când nu sunt la biserica ma rog și când nu ma rog, port bijuterii cu iconițe sau cruci. Totuși, nimic nu e de ajuns pentru familia mea. De când Benjamin a plecat la facultate, parca totul e mai rău. Fratele meu a fost la fel ca mine, pana la o cearta cu tatăl nostru, când a ales sa plece pentru câteva luni. Nu am văzut regret in perioada in care a fost plecat, doar rușine și vechea, groaznica întrebare: "oare ce o sa spună lumea?". Când s-a întors, era drogat și beat, iar părinții mei l-au trimis la un centru de dezintoxicare. Cu toate astea, Ben e încă schimbat și distant, nu ne mai însoțeste la biserica decât uneori și nu se mai îmbracă așa cum o făcea. E anormal pentru lumea in care trăim și e decis sa fie altfel, lucru pe care mi-l doresc și eu, dar pe care nu am curaj sa îl fac.
Când ma gândeam ca o zi mai oribila ca asta nu poate exista, am văzut cum nori inchisi la culoare acoperă cerul prevestind ploaia . Alarma suna, iar eu aud pași repezi, semn ca mama urca scările spre camera mea ca sa îmi țină morala zilnică despre ce trebuie sa fac, cum trebuie sa ma îmbrac și cum trebuie sa ma comport. Sunt roboțelul ei și o ascult întotdeauna, dar cam așa sunt toți ceilalți de vârsta mea. Toată lumea știe pe toată lumea aici, și toată lumea își tratează părinții ca pe niște zei atotputernici, care trebuie respectați și urmați cu încredere. Ei știu mereu mai bine, iar ceea ce presupune lumea din zilele noastre unde totul e posibil, e un mare păcat.
-Aurora, ești treaza? Nu vreau sa cred ca nu ești gata încă.
Vocea mamei ma scoate din meditația asupra vieții și scârțâitul familiar pe care usa camerei mele îl scoate ma face sa sar din pat. Nu îmi pot dezamagi mama, dar atunci când intra și ma privește, citesc furia din privirea ei.
-Dacă nu ești gata in 5 minute, o sa rămâi acasă. Le vom spune tuturor ca ești bolnava, nu cred ca vrem ca cineva sa știe cât de leneșă ai devenit in ultimul timp.
O privesc la rândul meu și uneori încerc sa înțeleg dacă știe ca ceea ce face nu e tocmai ce presupune credința in Dumnezeu.
-Imi pare rău, mama. Promit ca data viitoare o sa ma trezesc mai devreme și o sa ma pregătesc, așa cum m-ai învățat.
Mijește ochii la mine. Simt ca o înmoi, dar continua:
-Nu, Aurora. Te așteptam. Când slujba se termina, vreau sa mergi in centru și sa faci cumpărăturile. Zâmbește. Poți sa îți cumperi o fusta noua, dar nu mai scurta de...
-Doua degete deasupra genunchilor. Stiu, mama.
Nu am obiceiul sa o întrerup, dar vechiul discurs asupra hainelor îmi e prezentat zi de zi din momentul in care m-am născut. Știu extrem de bine ce am voie și ce nu am voie sa port.
Mama e o femeie de cincizeci de ani, miniona, cu par scurt, blond, tuns bob și ochi albaștri care pot arunca săgeți pline de venin uneori. Se îmbracă elegant întotdeauna, iar parul ei e mereu perfect aranjat... cam la fel ca toată prezenta ei. Învăluie orice camera cu un parfum intens care pe vremuri obișnuia sa ma liniștească. Acum.. îmi întoarce stomacul pe dos.
Imi spune ce sa port înainte sa părăsească încăperea, iar eu ma conformez. Îmi îmbrac puloverul bej cu decolteul in forma de bărcuță și fusta mea favorita, maro închis, pana la glezne. Port doar balerini, așa ca încalț o pereche, îmi indes umbrela in geanta și ma uit in oglinda mare din camera mea. Nu sunt urâta, dar nici frumoasa nu pot sa ma numesc. Nu seman cu mama mea, poate doar la înălțime, in schimb sunt o copie fidela a tatălui meu. Am parul negru, lung și drept, iar pigmentul ochilor mei încă nu s-a hotărât dacă este verde sau albastru. Am pomeți înalți, nasul mic și carn și o gura mare, cu buze pline, trăsături moștenite de la bunica mea paternă, singurul om din întreaga lume pe care pot sa contez in orice situație."
Pot sa spun totuși ca am un corp frumos, cu picioare bine făcute, sâni mai mari ca ai fetelor din împrejurimi și o talie subțire. Am învățat sa ascund toate astea și sa las in urma o fata îmbrăcată in culori neutre, cu ochelari mari și cu parul mereu prins. Sunt stearsa.

Ajunși la biserica, toată lumea se strânge in jurul nostru și ne saluta, zâmbind. Strâng mâna cu toată lumea și, intr-un final, intram înăuntru. Simt ca totul durează o vesnicie, dar ceva ce vecinele mele discuta cu foarte mult interes in spatele meu ma face sa nu adorm.
-... e o ciudata! Nici măcar nu a venit astăzi aici, ca toată lumea!
-Poate e satanista!
Aud cum cealaltă rade.
-Nu, e doar venită dintr-un oraș mare, nu vrea sa se amestece cu noi, cei care îl iubim pe Dumnezeu. Am auzit ca lucrează la biblioteca, dar de ce a venit aici? Ce poate sa facă o straina aici?
Conversația se încheie prea devreme, pentru ca slujba se termina, iar toată lumea se îndreaptă spre ieșire. Îmi doream sa aflu mai multe despre necunoscuta pentru ca e prima oară când aud ca cineva nou se muta in orașul meu, iar asta îmi stârnește curiozitatea extrem de mult.
Părinții mei pleacă spre casa, iar eu ma îndrept spre centru, ca sa pot cumpara toate produsele de pe lista mamei. Resusesc sa îmi îndeplinesc misiunea destul de repede și sa îmi cumpăr o noua fusta kaki, pana la genunchi, exact in stilul in care îmi este permis sa ma afișez. Nu vrem niciodată sa arătăm prea multe.
Când sunt aproape de stația de autobuz, acesta îmi trece prin fata ochilor, parca râzând de mine. Ma așez pe banca și îl aștept pe următorul care ajunge in 40 de minute, lucru care ma face sa oftez. O picătura de ploaie îmi lovește mâna. Asta mai lipsea!

**

Sper ca ideea e una buna, nu vreau sa va mai dezamăgesc. O sa fie altfel fața de cealaltă carte a mea, dar sperrr sa prindă la fel de bine. O sa revin cât de curând cu următorul capitol.
Kisses.