The Monster in My Closet

Vrei sa stai sub umbrela mea?

Ploaia începe brusc sa îmi lovească pielea in timp ce caut disperata umbrela in geanta. Strada e pustie și nu e urma de mașini sau de pietoni așa ca răsuflu ușurata. Îmi mișc puțin picioarele, fac o pirueta, dansez in ploaie. Făceam asta și când eram copil, dar mama m-a învățat ca nu e ceva ce o domnișoara are permisiunea sa facă.
Sunt scoasă din amintiri și ma opresc din dans atunci când aud pași din spatele meu. Ma întorc brusc și văd o figura înaltă, necunoscuta. E fata despre care se vorbea azi la biserica. Zâmbea și încerca sa nu ma privească, semn ca mi-a văzut mică scăpare, așa ca i-am întors indignata spatele. Nu voiam sa ma uit la ea, dar am observat cu coada ochiului ca nu avea umbrela. Stătea fără griji in ploaie, dar nu asta era problema. E atât de diferită de noi, de mine. Purta blugi negri zdrentuiti, mulați și un tricou gri închis peste care avea aruncată o geaca neagră de piele. Deși e la câțiva pasi depărtare de mine, ii simt parfumul și intr-o clipa ma calmez și ma simt înconjurată de iasomie. Oftez, ma întorc puțin ca sa ii pot vedea mai bine fața. Prima oară am observat frumusețea ei neobișnuita, un nas mic, buze pline, dar nu la fel de mari ca ale mele. Ochii ii sunt verzi, cel mai frumos verde pe care l-am văzut. Are parul închis la culoare si drept, ca al meu. Diferența e ca parul ei e atât de scurt! Nu simt gelozie fata de ea, așa cum simt in general fata de fetele mai frumoase ca mine. Ma întreb de ce.
Când tușește îmi dau seama ca umbrela mea e destul de mare pentru doua persoane și ca am fost extrem de nepolticoasa, așa ca ma îndrept cu pași mărunți spre ea:
-Hei, îmi pare rău ca nu te-am întrebat pana acum, eram prinsă in gânduri, dar vrei sa stai sub umbrela mea?
Îmi zâmbește și îmi arată cei mai albi dinți văzuți de mine vreodată, ca cei din reclame.
-Sigur, mulțumesc.
Dezvăluie o voce groasa, profunda, și încep fără motiv sa tremur.
-Ei, dacă tot ai fost așa de drăguța încât sa ma primești sub umbrela ta, accepta, te rog, geaca mea.
Nu apuc sa ripostez, pentru ca îmi da parul la o parte și îmi aseaza geaca pe umeri.
-E mai bine acum, nu-i așa? Ma întreabă.
Ii zâmbesc și dau aprobator din cap. Inspir puternic mirosul atât de liniștitor pe care îl emana. E așa de ciudata, nu înțeleg ce caută aici. Gura mi-o ia pe dinainte:
-Ce cauți aici?
Rade. Are un ras drăguț, am gândit, deși îmi simțeam picioarele ca o gelatina. Muream de rușine.
-Aștept autobuzul. Tu, ...? Hmm, nu ti-am reținut numele.
-Ma numesc Aurora. Și nu ma refeream la asta, întreb de ce ai ales fix orașul asta, nimeni nu vine niciodată aici.
Îmi aranjez mai bine ochelarii pe nas in timp ce ea ridica sprâncenele la mine.
-Ca Frumosa din Pădurea Adormita?
Îmi dau ochii peste cap. Mi-a ocolit întrebarea.
-Da, ca Frumoasa din Padurea Adormita. Tu cine ești?
-Hunter.
Autobuzul vine și urcam împreuna, iar ea ma ajuta cu pungile. Se aseaza pe locul de lângă mine și deși ma uit pe geam observ ca ma studiază.
-Câți ani ai? ma întreabă.
Ma uit la ea și ii prind privirea, dar observ și un mic tatuaj pe umărul ei, un nume.Dacă cineva ma vede cu fata asta, o sa fiu compromisa pe viața.
-Am 18 ani, de ce?
Își freacă ochii, iar atunci când ma privește ridica încet din umeri și rade:
-Pari mai... nu știu... mai mare.
Ma uit in jos la mine și îmi dau seama ca se referă la imbracamintea mea.Mie îmi plac hainele mele, exact așa cum sunt.
-Tu câți ani ai?
-26.
Probabil bărbia mea era undeva pe jos, pentru ca începe sa rada isteric.
Ma ridic ca sa cobor, dar face și ea la fel. Îmi vine sa îmi dau o palma, sta sigur lângă mine, iar părinții mei ma vor vedea cu ea. Simt ca inima îmi bate din ce in ce mai tare in timp ce pașii mei ating strada pe care se afla casa mea. Hunter e in spatele meu și ma urmează, iar mie îmi vine sa tip la ea sa plece cât mai departe, altfel risca o exorcizare din partea părinților mei.
-Ești destul de tăcută pentru o adolescenta. Așa e toată lumea aici, din câte văd.
-Da, tu ești singura anormalitate din oraș.
Chicoteste și își pune mâna după umerii mei, trăgându-ma puțin mai aproape:
-Pana acum nu s-a plâns nimeni.
-Poate nu in fata ta, i-am răspuns arțăgoasa și m-am îndepărtat de ea.
Nu pot sa risc nimic. Ajungem in fata casei mele și ii mulțumesc lui Dumnezeu când nu văd mașina familiei parcata pe alee, semn ca mama și tata sunt plecați.
-Mulțumesc pentru tot, spun și ii iau bagajele din mâna in timp ce ii zâmbesc timid. Îți pot da umbrela mea, sa nu ajungi leoarcă acasă.
Ma apuca de obraz in stilul in care bătrânelele o fac și rade. Își duce mâna la spate și cotrobaie puțin in ghiozdan, de unde scoate o umbrela. Am simțit ca îmi pică fata.
-Nu e nevoie. Ne mai vedem, Frumoasa din Pădurea Adormita.
Am urmărit-o cu gura căscată cum se îndepărtează de mine.
Când intru in casa, fratele meu e fix in fata mea, iar plasele îmi cad din mâini:
-Eu...
Cuvintele mi se blochează in gât.
Știu ca Ben nu o sa le spună nimic mamei sau tatei, dar pare confuz. Privirea lui ma studiază și ochii ii rămân fixați pe mine.
-Lui Victor și Estherei nu le va plăcea noul tău accesoriu vestimentar.
Zâmbesc la auzul numelor părinților noștri, apoi realizez ca nu i-am înapoiat geaca lui Hunter.
-Trebuie sa vorbim despre noua ta prietena, Aurora.
Înghit in sec.
-Nu e prietena mea.Doar m-a ajutat cu pungile.
Ben se strâmba la mine.
-Ești așa un copil! Nu ai văzut cum se uita la tine? Doamne, Aurora, toată lumea vorbește despre ea. E lesbiana, ii plac femeile.
Am făcut ochii cât cepele, dar am simțit o liniște pe dinăuntru. Acum inteleg minciuna despre umbrela și privirile insistente:
-Ben, serios, nu e treaba noastră. Nu o sa o mai văd oricum.
El izbucnește in ras.
-O sa își vrea geaca înapoi, poate mai mult decât atât. Rade mai tare. Nu ma înțelege greșit, eu nu urăsc homosexualii, eu nu sunt ca voi. Vreau doar sa te avertizez, nu te juca prea mult cu sentimentele ei.
Mi-am mijit ochii la el. Eu nu sunt lesbiana, nu am avut niciodată astfel de gânduri față de o fata.
'Totuși, te-a mai amețit vreodată o fata așa de rău, Aurora?'. Conștiința mea idioata ma face sa roșesc, iar fratele meu continua:
-Dacă totusi, se va lega ceva, mama și tata o sa te om...
-Nu se va întâmpla nimic, Ben. Îl intrerup. Eu nu sunt așa, e greșit, e un păcat enorm. O sa o evit, cât despre geaca, am sa i-o las la librărie.
-Știi și unde lucrează...
Rade de mine.
-Încetează! Nu e cum crezi tu.
Da din umeri și ma lasă singura, ca sa pot medita in sfârșit la prima zi interesantă din viața mea. Fata asta a schimbat scenariul, dar nu știu sigur cât de mult îmi doresc asta.
Sper totuși ca Ben este singurul care ne-a văzut.

***

Sperrrr ca e OK.
Kisses.