Caietul celor 24 de Dorințe

Începutul

Hei, all. Ok, deci am revenit cu o nouă poveste, nu știu cât de mult o să placă la public, eu sper că îi veți da o șansă. Țin să precizez că nu are nicio legătură cu filmul 16 dorințe sau cu Pretty Little Liars. Acțiunea este scrisă la prezent, excepție făcând întâmplările din trecut. Sper să vă placă și aștept părerile voastre. Enjoy! :3

P.S. Cherie în poză. :-)

Începutul 

”Dragă jurnalule...”... nu, nu e bine. E prea comun și sună atât de patetic... Dar dacă i-aș da un nume? ”Dragă Jason...”... nu, nu e bine nici așa. De ce i-aș spune Jason unui biet caiet? E de-a dreptul stupid și nici măcar nu arată ca un Jason.

Întind mâna cu grijă și apuc între degete radiera. Deja e plină de pete negre, cu toate că am cumpărat-o abia ieri. O duc la nas și mirosul de cauciuc îmi invadează nările. Nici măcar nu îmi pot da seama de ce am făcut asta...

Îmi îndrept privirea spre micuțul caiet ce se odihnește pe biroul din lemn de nuc și care se presupune a fi jurnalul meu. Mă concentrez asupra literelor rotunde și îngrămădite ce formează două cuvinte – singurele cuvinte de pe pagină - și le șterg repede, reușind să  îndoi ușor hârtia.

Rândurile micuțului caiet dictando cu spirală pur și simplu mă hipnotizează și, în cele din urmă, ajung să mă holbez de-a dreptul la o pagină goală. Îmi plimb degetele ușor pe suprafața hârtiei, simțind mici denivelări acolo unde am îndoit-o atunci cand am folosit radiera. Iau marginea între degete și ma joc cu colțul preț de câteva secunde, iar apoi rup brusc pagina. O mototolesc cu repeziciune și o azvârlu în micul coș de gunoi de plastic din camera mea. Îmi îndrept din nou privirea către caiet. A doua pagină parcă mă îndeamnă să scriu ceva, fie și numai un cuvânt. Și totuși, nu știu ce cuvânt aș putea alege...

Iubire?  Ură? Prietenie? Orgoliu? Fericire? Tristețe? Cuvintele îmi roiesc prin minte, însă parcă niciunul nu este destul de bun pentru a fi așternut pe hârtie. Niciunul nu exprimă nimic, poate numai niște lucruri nesemnificative din viața fiecărui om.

Viață! Tresar ușor atunci când aud cum ecoul vocii din capul meu repetă obsesiv același lucru. Ce cuvânt complex. Un cuvânt care exprimă mii de trăiri, mii de sentimente. Un cuvânt care arată ca inima unui om încă mai pompează sangele fierbinte. Și totuși, cu ce rost? Cu ce rost trăim noi pe acest pământ? Cu ce rost inima mea încă bate? Nu am niciun motiv pentru care aș mai trăi. Și totuși, sunt aici. Pe scaunul meu incomod, la biroul prăfuit, cu aceste gânduri roindu-mi prin minte...

Deschid brusc sertarul biroului, lovindu-mă la mână. Și totuși, nu țip. Cu toate că aș vrea să eliberez toată durerea prin intermediul vocii mele, nu reușesc. Nu vreau să atrag atenția nimănui, cu atât mai mult nu vreau să îi atrag ei atenția. Tot ceea ce vreau este să plec mai repede din casa asta, departe de glasul ei tăios, departe de durerea provocată zilnic de palma pe care o primesc fără să fi făcut nimic, departe de ea.

Încep să scotocesc printre toate hârtiile îndesate în grabă în micuțul sertar. Foșnetul produs de colile pătate cu cerneală mă zgârie pe creier și, pentru o secundă, îmi doresc să le iau pe toate și să le arunc pe fereastră. Îmi continui căutările până în momentul în care razele soarelui se reflectă într-un obiect metalic, aflat într-un colț al sertarului.

Evrika! Îmi strig în minte, atunci când degetele mele ating obiectul, metalul furându-mi pe loc căldura pielii. Îl rotesc de câteva ori printre degete, ușor nesigură. Ar fi pentru prima oară când fac asta și, într-un fel, îmi este puțin teamă. Și totuși, de ce? În fond, e doar o pișcătură.