Caietul celor 24 de Dorințe

Ziua II

În primul rând vreau să-mi cer scuze pentru întrâzierea enormă. Ce să-i faci, profesorii ăștia bagă la teme/teste în noi de nu mai vedem bine. În al doilea rând, nu a ieșit deloc așa cum am vrut eu. Nu știu ce mi-a venit cu luna, dar așa am început și după n-am mai șters. Deci îmi pare rău și pentru asta. :"> Dedicat lui @camy417 pentru că ieri a fost ziua ei (La mulți ani încă o dată!) și pentru că m-a înnebunit să postez. Enjoy! :-)

P.S. În poză îl aveți pe băiatul cu ochi căprui. =p~

Ziua 2

Nu am înțeles niciodată Luna. Nu am reușit niciodată. Mintea mea de copilă încercase de multe ori să descifreze acea enigmă, însă, cu cât priveam mai mult acel glob palid, cu atât mai mult mă afundam în gândurile mele fascinate și uitam ceea ce îmi propusesem inițial să fac.

Poate că era de vină faptul că, la acea vreme, copilul din mine găsea totul fascinant și astfel de lucruri mărunte mă impresionau mai mult decât ar fi trebuit. Sau poate că, până la urmă, totul avea legătură cu razele acelea strălucitoare care spulberau întunericul nopții. Poate că totul ținea de magie…

Obișnuiam să privesc în fiecare noapte luna, înainte de a mă culca. Și acum îmi amintesc cum mi se apăsa năsucul de sticla rece a geamului, în timp ce răsuflarea mea fierbinte îl aburea. Mânuțele îmi erau încleștate în jurul marginii pervazului prăfuit și trebuia să stau pe vârfuri deoarece nu eram destul de înaltă, însă nu mă deranja. Tot ceea ce îmi doream era să văd luna. Nu puteam dormi dacă nu o privem, fie și numai pentru o clipă.

Cu timpul, această mică obsesie s-a transformat într-un obicei. Ajunsesem să cred că, dacă nu voi privi luna, se va întâmpla ceva rău. Simțeam că ea mă veghează, că mă apără de tot ceea ce e rău. Poate de aceea am preferat mereu noaptea, în locul zilei.

Odată cu moartea mamei însă, am renunțat la acest obicei. Am ajuns să dau vina pe lună pentru tot ceea ce mi se întâmplă. Deși o priveam la fel de fascinată ca în fiecare seară, ceva rău se întâmplase. Ceva foarte rău. Ceva care și acum mă afectează și peste care nu cred că voi fi capabilă să trec vreodată...

Astfel de gânduri îmi trec prin minte, în timp ce mă întorc acasă, iar singura sursă de lumină o reprezintă razele lunii. Nu pot spune că aceste gânduri îmi vin pe loc. Ar fi o minciună. Totul este o amintire. O amintire a ceea ce scrisesem acum multă vreme într-un caiet vechi, un caiet de notițe în care mă descărcam mereu. Îmi amintesc și acum foile îngălbenite și ușor încrețite în locurile în care îmi curseseră lacrimi atunci când scrisesem. Îmi amintesc și acum tot ceea ce simțisem de fiecare dată când penița stiloului atingea hârtia. Acel sentiment pe care îl urăsc atât de mult. Acel sentiment că tot ceea ce fac este atât de prostesc și copilăresc, însă necesar. Scrisul nu m-a ajutat niciodată. Niciodată nu m-am simțit mai bine după ce am scris tot ceea ce aveam pe suflet. Însă trebuia s-o fac. Pur și simplu, știam că trebuia să o fac.

Și acum îmi aduc aminte de modul în care Anette îmi smulsese din mână caietul și îl vârâse în poșeta sa. Nu știam ce avea de gând să facă cu el. Însă nici nu avusesem timp să mă gândesc, căci lovitura sa îmi smulsese din minte orice alt gând. Unghiile sale mi s-au înfipt cu putere în carne și eram sigură că aveam să am urme roșii în formă de semilună în următoarea zi.

În acea zi, mă lovise cel mai tare. În acea zi, îmi demonstrase cu adevărat că nu exista nicio parte umană în ea. În acea zi mă rănisem singură pentru prima oară. Nu îmi aduc aminte foarte bine ceea ce se întâmplase. Tot ceea ce puteam vedea erau acele firicele de sânge care curgeau fără oprire, odată cu lacrimile mele. Tot ceea ce puteam simți era acea durere ascuțită combinată cu o furtună de sentimente.