Fata care a îmblânzit Dragonii

Dragonii, sau cum să accepți Moartea

FATA intră în scena luminată puternic de un felinar ruginit purtând ghiozdanul în spate, fără să zâmbească. Își lasă geanta să cadă pe podea și privește spre întunericul sălii de spectacol. Nu vede pe nimeni. Figura neutră i se crispează din ce în ce mai tare, până începe să plângă.

FATA (strigând, cu lacrimi în ochi): Care e scopul morții când viața însăși nu are vreun rost? Mai are sens să murim, dacă am uitat să trăim?

Își privește ghiozdanul și oftează. Nu înțelege cum de nu poate înainta prin viață în același fel ca toți ceilalți.

FATA (încet, potolită, cu ochii spre cer): Te mai poți numi viu când sufletul îți e încătușat la pământ? Când tot ce poți să faci în această viață este să urmezi turma spre prăpastie?

Iese, lumina se stinge treptat. Ghiozdanul plin cu cărți și caiete școlare rămâne desfăcut în mijlocul scenei, sub o rază palidă de lumină. Se face întuneric deplin.
Încep să se audă voci, din ce în ce mai puternice și mai amestecate, de tineri și copii. Câteva păsări, pași grăbiți și mișcare de oameni ce aleargă de colo-colo.

Primul.

O alee în curtea școlii, plină de lumină. Pe scenă două bănci una lângă alta, separate de un felinar spart. Pe prima dintre ele, HATERUL, un roșcat îmbrăcat golănește, stă picior peste picior trăgând din țigară.

FATA, șatenă și roșie în obraji, trece pe lângă el, încercând să nu îl privească. Nu vrea să aibă de-a face cu el, ori cu nimeni altcineva. E mult prea extaziată ca să lase pe cineva să îi strice starea.

HATERUL (rânjind): Nu credeam că bulangiul ăla s-ar atinge de una ca tine nici cu o prăjină de doi metrii. (surprins, arogant) Oh, stai, am uitat. Nu a făcut-o. (râde) Din partea mea o să mori neprihănită. Îți promit.

FATA înghite în sec și se îndepărtează grăbită spre partea dreaptă a scenei. Nu vrea să îl audă, nu vrea să îl vadă. Se chinuie să nu plângă. Se chinuie să nu mai iubească.

Zâmbește slab, iar o lacrimă îi brăzdează obrazul. Trebuie să fie puternică. Trebuie să le reziste. Nu vrea să le cedeze. Nu e pregătită să guste din viață. Și totuși, trebuie să o facă. Altfel se vor întoarce.

Lumina se stinge, glasurile se sting treptat și ele, mânate în clădire de sunetul vibrant al clopoțelului.

~***~

Pe scenă întuneric. Liniște. Se aprinde un bec cu lumină difuză deasupra fetei acoperite doar cu o pătură, ce stă în genunchi în mijlocul scenei, legată cu lanțuri de mâini și de picioare. Nu știe cum a ajuns acolo.

Își dă seama brusc că acela e un coșmar, un vis urât, mult prea viu, mult prea real. Începe să tremure. Îi e rece.

FATA (suspinând, cu ochii plânși, privește cerul): Șase minute. Acesta este tot timpul care mi-a rămas. Șase minute până la finalul durerii, șase minute până voi muri în sfârșit.

Din sală se aud urlete, strigăte de dragon flămând. FATA tresare și începe să plângă din nou. Se aud bătăi puternice din aripi din ce în ce mai aproape. Încearcă să se ridice și să fugă. Nu poate.