Deschise ochii speriată lângă un turn cu ceas părăsit,
În întuneric nu putea să vadă decât iarbă şi un zid nemărginit.
Scoase un mieunat confuz, o limbă pierdută în vânt,
Se văzu nevoită s-aleagă să urce sau să se afundă-n pământ.
Micuţă fiind, se strecură printr-o deschizătură
Şi rapid fu lovită de o lumină puternică, obscură.
Era doar un bec înconjurat de muşte, uitat aprins
Începând să urce, lăsându-l în urmă, acesta s-a stins.
Primul nivel era inundat de al zgomotului cântec
Plin de fluturi ieşind din culorile paletei,
Când pictorul lumii injecta zidurile cu culorile violetei
Şi-aduse aminte de plânsetele ieşirii din pântec.
Înainta printre rotiţele ceasului ce se învârteau ameninţător,
În spatele pendulei i se păru că zăreşte un motan gânditor.
Zadarnic zgârie disperată aerul ce-i despărţea,
Oricât ar fi încercat să-i atragă atenţia, acesta nu o auzea.
Plecă întristată, privirea fiindu-i atrasă de un şoricel,
Nu mai fugise niciodată astfel, ea nu era aşa de fel.
Din nou în întuneric, lumina lăsată în urmă o chema,
Se agăţă de o secundă şi ochii o priveau curioşi cum urca.
Ajunsă în vârf speră să vadă un răsărit,
Nu realizase cum trecuse timpul, faptul că a îmbătrânit.
Se aşeză pe jos privind în depărtare,
Curând totul se pierdu în uitare.
Şi noaptea se lăsă peste oraş.
