Hruba și pendulul

        Eram istovit — acea lungă agonie mă istovise de moarte; şi când, într-un sfârşit, m-audezlegat şi mi-au îngăduit să mă aşez, am simţit că puterile mă părăsesc. Sentinţa —cumplita sentinţă de moarte — a fost cea din urmă rostire care mi-a ajuns lămurit laureche. După aceea, glasul inchizitorilor păru că se topeşte în zvonul nedesluşit al unuivis. În sufletul meu el trezi o idee de rotire, pesemne pentru că închipuirea mea îl asemuiacu vuietul unei roţi de moară. Dar n-a ţinut decât un scurt răstimp, apoi n-am mai auzitnimic. Totuşi, câtăva vreme am mai putut vedea, dar cât de groaznic exageram totul! Ammai putut vedea buzele judecătorilor înveşmântaţi în negru. Mi se părea că sunt albe, maialbe decât foaia de hârtie pe care aştern aceste cuvinte, şi subţiri — caraghios de subţiri —subţiate de expresia lor intensă de asprime, de neclintită hotărâre, de dispreţ neînduratpentru chinurile omeneşti. Vedeam că pe aceste buze iau naştere poruncile care pentrumine erau poruncile sorţii. Le-am văzut rostind schimonosite osânda morţii. Le-am văzutpotrivind silabele numelui meu şi m-am cutremurat, fiindcă nu mai urma nici un alt sunet.Am mai văzut, în câteva clipe de groază nebună, unduirea lină, aproape nesimţită, adraperiilor negre ce învăluiau pereţii încăperii. Şi atunci, privirile îmi căzură pe cele şaptesfeşnice înalte de pe masă. La început au luat chipul îndurării înseşi şi păreau îngeri albi şiplăpânzi, care veneau să mă mântuie, dar deodată un leşin de moarte îmi năpădi sufletul şisimţii că mă înfior până în adâncul fiinţei, ca şi cum m-aş fi atins de firele unei bateriigalvanice, în vreme ce îngereştile chipuri se preschimbau în stafii fără noimă, cu frunţileîn flăcări, şi văzui că din partea lor nu voi avea ajutor. Mai apoi mi s-a strecurat înînchipuire un gând, ca un crâmpei de cântec măiestru: „Ce dulce trebuie să fie odihna înmormânt!". Gândul sosi încet şi tiptil, şi multă vreme trecu până ce l-am cuprins pe de-antregul;dar tocmai când mintea în sfârşit izbutise să-l simtă mai bine, să se împace cu el,chipurile judecătorilor pieriră ca prin farmec din faţa mea, sfeşnicele înalte se cufundară înneant, flăcările se stinseră cu totul; beznele întunericului năvăliră; orice simţire păruînghiţită de prăvălirea aceea bezmetică a sufletului în Hades. Iar lumea fu numai linişte, şinoapte, şi tăcere.

        Leşinasem. Totuşi nu vreau să spun că-mi pierdusem cu desăvârşire conştiinţa. Nuîncercam să definesc sau măcar să descriu ce-mi mai rămăsese din ea; dar nu era cu totulpierdută. Nu! Nici în somnul cel mai adânc! Nu! Nici în delir! Nu! Nici în leşin! Nu! Niciîn moarte! Nici chiar în groapă nu e totul pierdut. Altminteri, n-ar mai fi nemurire pentruom. Trezindu-ne din somnul cel mai adânc, sfâşiem urzeala străvezie a unui anume vis. Şiatât de gingaşă era acea ţesătură, încât, o clipă după aceea, nici nu ne mai amintim ce amvisat. Întorcându-ne la viaţă din leşin, trecem peste două praguri: cel dintâi e simţulexistenţei noastre mintale sau spirituale; al doilea e simţul existenţei fizice. Dacă, ajunşi laal doilea prag, am putea să retrăim în minte impresiile celui dintâi, se pare că ar fi cuputinţă să găsim acele impresii pline de amintirile vii ale abisului de dincolo. Şi ce oare eacest abis? Cum vom putea măcar deosebi umbrele lui de-ale mormântului? Dar, dacăimpresiile culese în stadiul pe care l-am denumit pragul dintâi nu reapar la porunca voinţeinoastre, totuşi, după un lung răstimp, nu se ivesc ele oare din nou, aşa încât ne minunămde unde au putut veni? Cel care n-a căzut în leşin niciodată nu va găsi stranii palate şichipuri tulburător de cunoscute în strălucirile jarului; nu va zări plutind în văzduhulapropiat arătările triste pe care cei mulţi nu le pot vedea: nu va desluşi mireasma vreuneiflori nemaivăzute; şi mintea lui nu se va răsfăţa fermecată de înţelesul unei cadenţemuzicale care niciodată nu i-a mai încântat auzul. 

        În stăruitoarele şi îngăduitoarele mele străduinţe de a-mi reaminti şi în apriga mealuptă de a mai culege unele semne din acea stare asemenea neantului, în care sufletul mi sescufundase, au fost şi câteva clipe când am visat că izbândesc. Au fost şi scurte, foartescurte răstimpuri în care am scos la lumină unele amintiri, despre care judecata mealimpede de mai târziu m-a încredinţat că nu puteau fi în legătură decât cu acele minute deaparentă lipsă de cunoştinţă. Acele umbre ale memoriei îmi şopteau ceva nedesluşit desprenişte măreţe întruchipări care m-au ridicat, purtându-mă pe tăcute în jos, mai jos, tot maijos, până ce o cumplită ameţeală mă cuprinse numai la gândul acelei pogorâri fără sfârşit.Tot ele îmi spuneau ceva despre o nelămurită spaimă a inimii mele pricinuită de liniştea einefirească. Urmează apoi o impresie de nemişcare neaşteptată a tuturor lucrurilor... Ca şicum cei care mă purtaseră (în ce spectral cortegiu!) ar fi depăşit în pogorârea lor marginilenemărginirii şi s-ar fi oprit, sleiţi ei înşişi de searbădă lor trudă. După aceea, îmi amintescde ceva trist şi neguros; apoi totul a fost o nebunie, nebunia unei memorii ce răscoleştelucruri neîngăduite.