Cutia cu povesti

Doare

                       Lectura placuta!

      Mergeam incet pe aleile parcului din apropierea scolii. Soarele stralucea puternic, iar pe banci si pe iarba vedeam cupluri bucurandu-se de timpul petrecut impreuna si copii jucandu-se.

      Toti erau foarte veseli.

      Parca universul isi batea joc de mine. De ce a trebuit sa fie asa rau?

      Cand simt cum lacrimile imi invadeaza ochii, scurgandu-se pe obrajii mei palizi in mici rauri, incep sa o iau la fuga cat mai departe de toata aceasta fericire.

      Treceam printre indragostitii ce se tineau de mana si printre batranii ce se plimbau incetisor, acestia uitandu-se ciudat la mine, apoi continuandu-si drumul mai departe. Nici nu imi pasa, nu imi mai pasa de nimic.

      Imi duc mana stanga la fata si-mi sterg ochii cu maneca in incercarea de a opri lacrimile, dar fara folos.

      Ele nu se vor mai oprii.

      Deja ma indepartasem de mult de acel loc vesel, in jur nemaivazandu-se nici un om, dar nu ma oprisem acolo. Alergam pe aleea pavata catre un loc si mai singur, locul unde mergeam mereu cand eram foarte trista si doream sa fiu singura. Era locul meu special.

      Nu mai fusesem de mult timp acolo deoarece nu mai simteam nevoia.

      Si de asemenea imi doream sa nu mai merg niciodata. Cum a putut sa-mi spuna asa ceva?

      Imi continuam drumul pe poteca ce ducea prin padurea mica a parcului spre acel loc. Simteam cum toata puterea imi parasea corpul, dar nu ma oprisem pana ce nu ajunsem intr-o portiune de padute unde nu erau copaci, acestia crescand in jur delimitand spatiul si dandu-i forma de cerc,  iar in mijloc erau niste pietre puse una peste alta si alte cateva imprastiate prin jur.

       Arunc o scurta privire locului, analizandu-l rapid, si pornesc trista spre pietre.

      De obicei cand veneam aici si vedeam natura neatinsa de oameni zambeam, dar astazi nu mai am forta sa o fac.

      Ma intind pe iarba si privesc cerul. Vederea imi e incetosata din vina lacrimilor, iar ochii ma ustura de la atata plans.

      Inca nu-mi vine sa cred ca ceea ce sa intamplat acum ceva timp chiar era real.

~ In urma cu doua ore ~

      - Xander, te iubesc! strig jenata simtind cu fata imi ia foc, facadu-se cel mai probabil mai rosie ca rosia.

      Am facut-o! I-am spus ce simt.

      Incep sa-mi framant mainile nervoasa in asteptarea raspunsului, dar acesta nu veni.

      Imi ridic privirea din pamant pentru ai vedea reactia, iar atunci o vad. O privire pe care nu am mai vazut-o pana acum. Era cumva deranjat de ceea ce am spus?

      Deschid gura sa mai spun ceva, dar Xander ma intrerupe:

      - Si?

      Eram surprinsa. Nu intelegeam ce vrea sa spuna.

      - Ce-...

      - Si acum ce-ai vrea? Sa iesim la intalniri? ma intrerupe el rece.

      Ochii lui negri ma atinteau cu privirea si ma incomodau. Nici macar nu mai realizam ce se intampla. Restul se derula in fata mea ca un film.

      - Ce? Crezi ca daca imi spui ca ma iubesti trebuie sa fim iubiti? Cred ca glumesti!

      Lumea mea se prabusea incetul cu incetul. Ochii incepeau sa se umezeasca, iar corpul sa tremure.

      - Nu sti nimic despre mine si totusi spui ca ma iubesti. Incredibil!

      - E-Eu... eu...stiu lucruri despre tine, reusesc sa spun. Deja mintea imi era in ceata si nu mai stiam ce vorbesc. Urasti mancarurile picante, iti place rock-ul, nu-ti plac locurile aglomerate, iti plac cainii si deasemenea stiu ca desi pari o persoama rea, de fapt esti una buna care-i pasa de ceilalti.

      Atat am reusit sa spun printre lacrimi. Xander ma privea dispretuitor.

      - Tu te auzi macar? Ma dezgusti...

      Vorbele lui erau ca niste bolovani ce cadeau peste inima mea, sfarmand-o in milioane si miloane de bucatele.

      Totul devenise in ceata si nu mai intelegeam nimic. Xander imi mai spune ceva, dar eu sunt deja pierduta si nu-l mai auzeam.

      Priveam in gol si singurul lugru pe care il mai simteam erau lacrimile ce curgeau ca raurile umflate dupa ploi pe fata mea. O durere groaznica pusese stapanire pe corpul meu, iar inima incepea sa se stanga in piept.

      Nu se putea! Nu puteam sa cred ca Xander a spus asa ceva. Nu era un tip chiar foarte simpatic, dar nici o data nu-mi vorbise asa.

      “Lasa-ma in pace!“ fu singurele lucruri pe care le mai puteam deslusi din vorbele sale.

      Prin lacrimi, il vad cum se intoarce cu spatele la mine si pleaca.            Picioarele imi cedeaza si cad in genunchi, inca privind in gol.

      Nu mai stiam unde sunt, ce se intampla, nimic. Simteam cum cerul imi cadea in cap.

      - Nu... se poate... spun ragusit, aplecandu-mi capul, lasand frau lacrimilor sa cada si mai greu pe pamant.

      Sunt complet distrusa.

      Dupa o ora in care am stat nemiscata plangand, ma ridic cu greu si incep sa colind strazile fara o destinatie anume.

      Dupa ceva timp de mers imi amintesc de locul meu special si o iau inspre parc cu pas lenti.

~~

      Imi mai amintesc o data toata scena si incep sa las lacrile sa cada din nou.

      In final adorm plangand la sanul pamantului, lasand vantul sa-mi cante un cantec de leagan.

-----------------------------------------------------

De asta oamenilor le e frica sa se confeseze. Poate patesc ca fata noastra si sfarsesc complet distrusi.

No bene, 3:35 AM si eu termin povestea.

Va rog nu aruncati cu rosii virtuale in mine! Nu va place povestea? Da va spun ceva: nici mie. Cand am recitit-o pentru a o mai corecta, mai aveam putin si o stergeam.Dar o las, asa de dragul fanilor dramei.

No, Haruki-chan, nu cred ca povestea a fost asa trista, cred. Supravietuiesti tu.