cred ca rasuflarea ta invizibila mi-a aburit sufletul
stau pe marginea sonora a cuvintelor
si recunosc uimita
ca nu mai stiu scrie in versuri
te banuiesc de o prelingere lina, aparte, a timpului,
de un mod lenes de a cobori pleoapele,
de un mod dureros de a-mi atinge inima...
e ingrozitor de posibil ca m-am indragostit
de un om ale carui vorbe nu le-am dus la ureche
niciodata, ca pe niste cochilii in care traieste sufletul marii
azi am plecat prin lumina, desculta
si din lumina, invinsa, fac tot azi, cale-ntoarsa
si-mi pare ca acum ar fi atat de firesc,
sa ne ascundem in cuvintele rotunde,
pe care le tot cioplim in intuneric
de doua eternitati si ceva...
cand mi te inchipui dormind, si uneori, uitand sa mai respiri,
in inima incepe sa-mi cante un greiere
cu vocea lui mica, cu fluturii lui si cu un soi de teama
te-am invatat pe de rost, stiu, bunaoara,
cum uneori genele ti se imprastie spre frunte în sus
odată cu umbrele lor
si-atunci izbucneste in aer un parau de lumina
care-mi scrie caderea
pe care-mi lunec a femeie, tacerea
si-mi plamadesc suspinul in cuvinte din care se face prescura
de-ar fi sa vii la noapte, chiar de nu cred, sopteste-mi viu langa tampla,
inveleste-mi somnul cu palma şi-apoi
citeste gandul acesta prins de rama oglinzii, in baie
ca pe ultimul meu cuvant
cu limba de moarte, ma las pe mine, cu foame de lumina, ochilor tai...
