Te țin minte! Erai omul acela cu un suflet frumos, te bucurai de orice moment al vieții, erai foarte pozitiv și energic. Erai tipul de om pe care nu aveai cum să îl urăști, care se făcea plăcut tuturor, care era fericit. Brusc, te-ai schimbat, timpul și-a pus amprenta asupra ta. Ai multe zgârieturi, răni deschise, găuri. Știu că ai trecut prin multe, dar erai puternic și mereu înfruntai orice problemă. Erai acolo pentru toți și aveai o stare de spirit fantastică, mă simțeam bine doar dacă stăteam lângă tine. Ești franjuri acum, ești distrus. Ai o bucățică din puzzle-ul numit inimă lăsată în fiecare persoană cu care ai interacționat. Ai rupt din tine pentru a-i ajuta pe ceilalți, ai pus din sclipirea și flacăra ta tuturor, i-ai pus pe ei pe primul loc, te-ai lăsat pe ultimul, păcat că nu mai "e reciproc". A fost vreodată reciproc, oare? Ai dat din tine, te-ai sacrificat pentru binele altora, dar pentru ce scop? Te-ai dezumanizat pentru a-i face pe alții înapoi oameni, dar pe tine cine te ajută? Cine îți va întinde mâna când nu vrei să te ridici? Cine te va da jos după ce vei încerca să faci o acțiune pe care societatea ți-o cere, dar îți e prea frica că te doare? Cine va fi acolo pentru tine? În întuneric, nici umbra nu te mai urmărește, știai? Durerea este strict relativă, trece repede, nimeni nu te va ține împotriva acelei acțiuni, doar corpul îți va fi ținut pentru a arăta lumii ce face societatea. Vei fi un exponat gratuit la care primii vizitatori vor fi cei care te-au adus in faza finală, familia, prietenii, știi și tu exemple. Lumea observă diferența dintre "erai" și "ești" ca fiind una de timp verbal, tu însă o simți ca pe o eternitate de durere presată pe fiecare moleculă din existența ta. Cum mai ești? Arăți bine, pari mai vesel.
