Confesiunile unei adolescente🌻

Intre ieri, azi și cei de mâine!

      Habar nu aveam despre ce sa scriu și ce subiect sa mai abordez. Citeam și îmi dădeam seama ca tot ce scriu aici e despre iubire, sentimente și așa mai departe. Mă gândeam sa mai schimb puțin subiectul, doar ca nu prea aveam unul, pana când minunatul meu iubit cu idei sclipitoare mi-a spus ca ar fi interesant sa scriu despre adolescenți, despre cum îi văd eu, cum cred ca vor evolua și așa mai departe. Zis și făcut! Sa începem!
      Cred ca cel mai corect ar fi sa ne găsim la adolescenții care au fost cu o generație înaintea înaintea noastră. Cum erau? Ce le plăcea sa faca? Cum se distrau ș.a.m.d. Vorbim acum ceva mai multa vreme cu mama, îmi povestea ea cum era "pe vremea ei". Eram profund captivată de ce îmi povestea. Spunea ca nu se diferențiau prea tare de noi. Erau la fel de visători, le plăcea la fel de tare sa se distreze și bineînțeles, ca orice tânăr adolescent abia intrat în viața asta mai aiurita - sa zic asa-, aveau impresia ca școala și profesorii sunt cei mai mari dușmani și cele mai mari obstacole în calea libertății lor.
Îmi mai spunea ca atunci când s-a îndrăgostit prima dată cu adevărat era în liceu. Băiatul era cu doi ani mai mare decât ea. S-au văzut pe holurile liceului și imediat s-a aprins scânteia. Nu a fost atracție doar din partea ei, se pare ca și el a simțit același lucru pentru ca la scurt timp, când băiatul si-a făcut curaj, a venit cu o floare la ea întrebând-o dacă i-ar face plăcere sa îl însoțească la film. Destul de romantic, nu? Așa cred și eu. Tinerii pe atunci aveau chiar inspirație în a cuceri o fată :))
      Revenind la părerea mea despre cum erau ei atunci, pot spune ca mama avea dreptate când spunea ca nu se diferențiau prea mult de adolescenții din zilele noastre.
Noi, cei de acum, cred ca ne încadrăm în mai multe categorii. În primul rând, sunt adolescenții aia cărora nu le pasa de nimic, de nimeni, fac totul așa cum vor și cred ca e mai bine, făcându-si rau singuri și crezând ca sunt mult mai interesanți așa.
Pe de altă parte, sunt adolescenții care își văd de școală, au o viață destul de liniștită, știu sa își găsească fericirea în lucruri mici, stiu sa aprecieze iubirea și frumosul, tot ce le aduce zâmbete ș.a.m.d. Aceștia știu când trebuie sa se distreze, stiu cum sa o facă și când să se oprească. (Aici cred ca mă încadrez și eu)
Și nu în ultimul rând, mai sunt aceia care nu par a fi adolescenți. Pe aia eu îi detest. Pur și simplu mă enervează sa îi văd. Așa sunt eu, mai directă și spun totul fără a mă gândi dacă e ok sau nu ce urmează a spune. Vorbind despre această a treia categorie de adolescenți, eu tind să îi descriu a fi "încuiați în trecutul trecutului". Și pe buna dreptate! Ei sunt copiii aia de 18 ani care se comportă ca și cum ar avea abia 13, aia care fie că-s fete ori băieți nu se pot dezlipi de sânul mamei, care nu merg nici pana la magazinul din colț fără a spune tuturor unde merg, și care se duc la școală pentru a toci, pentru a face pe deștepții incurabili și crezând ca ei sunt cei mai buni în absolut orice. Ăstia sunt aia care cred ca notele le reflectă inteligența. Ei bine, eu îmi permit sa pun ca un astfel de adolescent e doar bun la materiile predate în clasa, în rest, inteligența lui e nulă. Nu îmi săriți în cap, va rog, aici îmi spun doar punctul meu de vedere, iar voi puteți fi sau nu de acord cu acesta.
      Nu în ultimul rând, vreau neapărat sa vorbesc despre generațiile care vin. Practic despre copiii noștri sau poate chiar nepoții. Ei bine, oameni buni, mie îmi e "frică" de viitorimea care se apropie cu pași repezi de noi. Mă gândesc cu groază la ce ca veni. Oare cum vor fi adolescenții anilor 2050? Dacă acum sunt aia din prima categorie care taie de viu orice om doar prin cuvinte rele și fapte menite sa îi distrugă pe alții, dacă acum fetele de treisprezece, paisprezece ani nu se mai țin de școală și tot ce văd sunt băieții cu mașini "mișto", dacă acum băieții de cinsprezece ani ajung sa fumeze pe la colțuri, se lasă de școală apucându-se de "școala vieții" pentru ca așa au învățat ei de la tatăl lor, Dani Mocanu, în viitor ce va mai fi? Doar mie îmi frica e faptul că va trebui sa îmi cresc copilul în perioada aia? Doar eu mă tem ca munca mea pentru a-i da o educația spre a fi un adolescent așa cum trebuie, va fi ruinată în momentul în care odrasla mea mult iubită va pleca la școală în colectiv nou cu zeci de anturaje și oameni cu înfluențe negative?
      Făcând o paralelă intre ieri și azi nu cred ca e mare diferență, cu toate ca lucrurile au evoluat destul de mult, mai sunt destui adolescenți asemeni celor de ieri. Dar când mă gândesc la paralela dintre ce a fost ieri și ce urmează sa vina peste câțiva ani, sunt cu adevărat înspăimântată.