Etherium

Capitolul 1 - Ether

Era o zi obișnuită ca oricare alta. Eu, sora mea și mama făceam trebuirile prin gospodărie. Sora mea, Yelena, mereu deșteaptă ca o păpădie, nu, măcar ele știu să facă fotosinteză, sau cel puțin așa scria în cărți. Nu am fost niciodată la școală, însă mama a încercat să-mi cumpere cât de multe cărți putea. Nu am avut niciodată probleme în a memora lucruri și mă descurc destul de bine în tot ceea ce fac, sau cel puțin, așa credeam. În fine, unde rămăsesem? A da, sora mea, ea nu știa să facă mare lucru. De fiecare dată când mama o punea să facă ceva, fugea imediat să se joace cu copiii din vecini, așa intra în bucluc de fiecare dată. Nu sunt surprins, și-o caută cu mâna ei.
- Treci acasă firi-a dracu, treci că te bat de te usuc! zicea mama în fiecare zi când se ducea după ea.
Până acum, ziua aceasta părea normală, însă...
"Ce... Dracu... Ce om ar fi făcut așa ceva...? NU LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ AICI, ȚINEȚI COPIII DEPARTE ȘI NU ÎI LĂSAȚI SĂ VADĂ ASTA"
Acestea erau vorbele unui milițian... Acela care a venit în locul... Unde mama a fost ucisă. Ucisă cu atâta bestialitate încât jumătate din fața ei nici nu mai era acolo, am văzut, am văzut-o pe mama cum stătea întinsă acolo pe drumul de piatră, fără 40% trup, dar apoi fără viață...
"MAMĂ!!! MAMĂ CE MĂ FAC EU FĂRĂ TINE MAMĂ!!!!" zbiera sora mea cu o durere aparte în vocea ei, atunci când mama... Mergea pe ultimul drum.

-10 ani mai târziu-

- 21 iulie 1991 huh... Ce mult timp a trecut, nu-i așa frățioare?
Tăcut și încă plin de durere în suflet, las acolo pe mormânt 2 bujori roșii, ca sângele vărsat de ea, florile ei preferate...
- Au fost... *Spun eu răsuflând greu de parcă cineva m-ar fi ținut de gât cu forța a o mie de muncitori* ... Cei mai lungi și grei 10 ani din viața mea...
- Haide acum, să mergem acasă.
Așa pornim eu și Yelena spre casă, cu pași mărunți și fețele plecate, cel puțin eu. Sora mea părea chiar bine, puțin cam prea bine pentru cineva care tocmai plecase de la mormântul propriei sale mame. În fine, nu știe nimeni ce e în capul unei femei, cu atât mai puțin un bărbat. Acum că realizez, Yelena chiar s-a schimbat mult față de cum eram când eram mici. E mult mai responsabilă și s-a maturizat mult... Și frumos. Sora mea devenise chiar o femeie frumoasă. Cu părul ei lung și blond auriu și ochii ei verzi ca iarba în luna de mai (ironic este că s-a născut în luna mai), mă mir cum de încă nu s-a măritat până acum.
- Ce te tot holbezi așa la mine? Mai cu viață! Haide! Mor animalele de foame pe acasă!
- Nu mă grăbi. spun eu și îmi aprind o țigară. Nu e ca și când pot face eu ceva pe acasă. Mereu te iei de mine că nu știu să fac nimic "cum trebuie".
- Așa și e, nu știi să faci nimic!
În ultima vreme mereu mă tachina așa. Nu am idee ce e cu ea, dar probabil nu e nimic serios.
Mai trece puțin timp în care ne luăm la harță și ajungem acasă. Din nu știu ce motiv, intru în camera mamei, nu, fosta ei cameră... De parcă ceva tot îmi zicea să intru acolo. Mă uit în jur dar nimic nu mi se pare în neregulă. "În fine" zic eu și dau să ies din cameră. Cu colțul ochiului, zăresc ceva ce se vede ieșind dintr-un sertar dintr masa aflată exact sub geamul unde mama stătea în timpul liber și se uita la noi cum ne jucăm. Deschid ușor sertarul, cu grijă, exact cum ar fi făcut și mama. Era o scrisoare :
"Dragă fiule,
Dacă citești această scrisoare, eu probabil nu mai sunt în viață acum. Îmi pare rău că nu am apucat să-ți mărturisesc mai devreme, dar nu îmi găseam curajul să-ți spun. Ești adoptat. Te-am găsit abandonat într-un coșuleț, micuțul de tine, nu aveai nici 2 luni. Chiar și acum când scriu această scrisoare plâng gândindu-mă cu tristețe, dar și bucurie la acel moment. Te-am luat în secunda 2 la mine în casă și te-am crescut ca și când ai fi fost fiul meu, cu toată dragostea pe care o mamă ar trebui să o ofere copiilor ei. Era și un bilețel în coș, nu am înțeles prea bine ce scrie, presupun că era o limbă străină, scria ceva de genul "Craig House - Beacon, New York". Din nou îmi cer toate scuzele că nu ți-am spus mai devreme. Te iubesc enorm, Gregory"
Nu știam ce să mai spun, ochii îmi erau plini de lacrimi.
"Și eu te iubesc, mamă..." spun eu cu o voce tremurândă printre lacrimi
"Știu ce am de făcut!" spun hotărât și ies iute din cameră! E timpul să aflu, cine sunt cu adevărat!

===VA URMA===