De cu seară se făcuse de ştire tuturor boierilor să se adune a doua zi, fiind sărbătoare, la
mitropolie, unde era să fie şi domnul, ca să asculte liturghia şi apoi să vie să prînzească la curte. Cînd
sosi Alexandru-vodă, sfînta slujbă începuse şi boierii erau toţi adunaţi. Împotriva obiceiului său,
Lăpuşneanul, în ziua aceea, era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta corona Paleologilor şi peste
dulama poloneză de catifea roşie, avea cabaniţa turcească. Nici o armă nu avea alta decît un mic junghi
cu plăselele de aur; iar printre bumbii dulămii se zărea o zea de sîrmă. După ce a ascultat sf. slujbă, s-a
coborît din strană, s-a închinat pe la icoane şi, apropiindu-se de racla sf. Ioan cel nou, s-a plecat cu mare
smerenie şi a sărutat moaştele sfîntului. Spun că in minutul acela el era foarte galben la faţă şi că racla
sfîntului ar fi tresărit. După aceasta, suindu-se iarăşi în strană, se înturnă către boieri şi zise: „Boieri
dumneavoastră! De la venirea mea cu a doua domnie şi pînă astăzi, am arătat asprime către mulţi; m-am arătat cumplit, rău, vărsînd sîngele multora. Unul Dumnezeu ştie de nu mi-a părut rău şi de nu mă căiesc
de aceasta; dar dumneavoastră ştiţi că m-a silit numai dorinţa de a vedea contenind gîlcevirile şi
vînzările unora şi altora, care ţinteau la răsipa ţării şi la peirea mea. Astăzi sînt altfel trebile. Boierii şiau venit în cunoştiinţă; au văzut că turma nu poate fi fără păstor, pentru că zice mîntuitorul; „Bate- voi
păstorul, şi se vor împrăştia oile“. Boieri dumneavoastră! Să trăim de acum în pace, iubindu-ne ca nişte
fraţi, pentru că aceasta este una din cele zece porunci: „Să iubeşti pre aproapele tău ca însuţi pre tine şi
să ne iertăm unii pre alţii, pentru că sîntem muritori, rugîndu-ne Domnului nostru Iisus Hristos — îşi făcu
cruce — să ne ierte nouă greşalele, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri.“. Sfîrşind această deşănţată
cuvîntare, merse în mijlocul bisăricii şi, după ce se închină iarăşi, se înturnă spre norod în faţă, în
dreapta şi în stînga, zicînd:
-Iertaţi-mă, oameni buni şi boieri dumneavoastră!
- Dumnezeu să te ierte, măria-ta! răspunseră toţi, afară de doi juni ce sta gînditori, răzămaţi de un
mormînt lîngă uşă, însă nime nu le-a luat seama. Lăpuşneanul ieşi din biserică, poftind pre boieri să vie
ca să ospăteze împreună; şi încălecînd, se înturnă la palat. Toţi se împrăştiară.
-Cum îţi pare? zise unul din boierii care i-am văzut că nu iertase pre Alexandru-vodă.
- Te sfătuiesc să nu te duci astăzi la dînsul la masă, răspunse celălalt; şi se amestecară în norod.
Aceşti erau Spancioc şi Stroici. La curte se făcuse mare gătire pentru ospăţul acesta. Vestea se
împrăştiase că domnul se împăcase cu boierii şi boierii se bucurau de o schimbare ce le da nădejde că
vor putea ocupa iarăşi posturi, ca să adune nouă avuţii din sudoarea ţăranului. Cît pentru norod, el era
indiferent; el din împăcarea aceasta nu aştepta vreun bine, nici prepunea vreun rău. Norodul se învoia cu
oblăduirea lui Alexandru-vodă; cîrtea numai asupra ministrului său Moţoc, care întrebuinţa creditul ce-l
avea la domn, spre împilarea gloatei. Căci, deşi era necontenite jalobele obştiei pentru jăfuirile lui
Moţoc, Lăpuşneanul sau nu răspundea, sau nu le asculta. Ceasul prînzului apropiindu-se, boierii începură
a veni călări, întovărăşiţi fieştecare de cîte două-trei slugi. Luau seamă însă că curtea era plină de lefecii
înarmaţi şi că patru tunuri sta îndreptate spre poartă; dar socoteau că sînt puse pentru a serba, după
obicei, ceremonia prin salve. Unii poate că şi prepuneau vreo cursă, dar odată intrînd, nu se mai putea
înturna: căci porţile erau străjuite şi păzitorii porunciţi a nu lăsa să iasă nime. Adunîndu-se, boierii, 47 la
număr, Lăpuşneanul se puse în capul mesii, avînd în dreapta pre logofătul Trotuşan şi în stînga pre
vornicul Moţoc. Începură a zice
[10] din surle: şi bucatele se aduseră pe masă. În Moldavia, pe vremea
aceea, nu se introdusese încă moda mîncărilor alese. Cel mai mare ospăţ se cuprindea în cîteva feluri de
bucate. După borşul polonez, veneau mîncări greceşti ferte cu verdeţuri, care pluteau în unt; apoi pilaful
turcesc, şi, în sfîrşit, fripturile cosmopolite. Pînza mesii şi şervetele erau de filaliu
[11]
ţesute în casă.
Tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerile şi păharele erau de argint. Pe lîngă părete sta aşezate în rînd
mai multe ulcioare pîntecoase, pline de vin de Odobeşti şi de Cotnar şi la spatele fieştecăruia boier
dvorea cîte o slugă, care dregea
[12]
. Toate aceste slugi erau înarmate. În curte, pe lîngă două junci şi patru
berbeci fripţi, erau trei poloboace desfundate, pline de vin; slujitorii mîncau şi beau; boierii mîncau şi
beau. Acum capetele începuseră a se înfierbînta; vinul îşi făcea lucrare. Boierii închinau şi urau pre domn
cu vivate zgomotoase, la care răspundeau lefeciii prin chiote şi tunurile prin bubuit. Acum era aproape a
se scula de la masă, cînd Veveriţă ridică paharul şi închinînd zise:
- Să trăieşti întru mulţi ani, măria-ta! să stăpîneşti ţara în pace şi milostivul Dumnezeu să te
întărească în gîndul ce ai pus de a nu mai strica pre boieri şi a bîntui norodul. N-apucă să sfîrşească, căci
buzduganul armaşului, lovind-1 drept în frunte, îl oborî la pămînt.
- A! voi ocărîţi pre domnul vostru! strigă acesta; la ei, flăcăi! În minut, toţi slujitorii de pe la
spatele boierilor, scoţînd junghiurile, îi loviră; şi alţi ostaşi, aduşi de căpitanul de lefecii, intrară şi
năpustiră cu sabiile în ei. Cît pentru Lăpuşneanul el luasă pre Moţoc de mînă şi se trăsesă lîngă o
fereastră deschisă, de unde privea măcelăria ce începuse. El rîdea; iar Moţoc, silindu-se a rîde ca să
placă stăpînului, simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind. Şi cu adevărat era groază a privi această scenă sîngeroasă. Inchipuiască-şi cineva într-o sală de cinci stînjeni lungă şi de patru lată, o
sută şi mai mulţi oameni ucigaşi şi hotărîţi spre ucidere, călăi şi osîndiţi, luptîndu-se, unii cu furia
deznădejdei, şi alţii cu aprinderea beţiei. Boierii, neavînd nici o grijă, surprinşi mişăleşte pe din dos,
fără arme, cădeau făr-a se mai împotrivi. Cei mai bătrîni mureau făcîndu-şi cruce; mulţi însă din cei mai
juni se apărau cu turbare; scaunele, talgerele, tacîmurile mesii se făceau arme în mîna lor; unii, deşi
răniţi, se încleştau cu furie de gîtul ucigaşilor şi, nesocotind rănele ce priimeau, îi strîngeau pîn-îi
înăduşeau. Dacă vreunul apuca vreo sabie, îşi vindea scump viaţa. Mulţi lefecii periră, dar în sfîrşit nu
mai rămasă nici un boier viu. Patruzeci şi şepte de trupuri zăceau pe parchet! În lupta şi trînta aceasta,
masa se răsturnase; ulcioarele se spărseseră şi vinul amestecat cu sînge făcuse o baltă pe lespezile salei.
Odată cu omorul de sus, începuse uciderea şi în curte. Slugile boierilor, văzîndu-se lovite fără veste de
soldaţi, plecară de fugă. Puţini care scăpară cu viaţă, apucînd a sări peste ziduri, dasă larmă pe la casele
boierilor; şi invitînd pre alte slugi şi oameni boiereşti, burzuluiseră norodul şi tot oraşul alergase la
poarta curţii, pre care începuse a o tăia cu protivire. Gloata se întărîta din mult mai mult. Lăpuşneanul,
pre care îl înştiinţase de pornirea norodului, trimise pre armaşul să-i întrebe ce vor şi ce cer? Armaşul
ieşi.
- Ei, vornice Moţoace, zise apoi înturnîndu-se spre acesta, spune, n-am făcut bine că m-am
mîntuit de răii aceştii şi am scăpat ţara de o aşa rîie?
- Măria-ta, ai urmat cu mare înţelepciune, răspunse mîrşavul curtezan; eu de mult aveam de gînd
să sfătuiesc pre m.ta la aceasta, dar văd că înţelepciunea măriei-tale au apucat mai nainte şi ai făcut bine
că i-ai tăiat; pentru că. fiindcă. era să. — Văd că armaşul întîrzie, zise Lăpuşneanul curmînd pre Moţoc,
care se învălmăşea în vorbă. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea acea. Ha, cum socoti
şi dumneata?
- Aşa, aşa, să-i împuşte cu tunurile; nu-i vreo pagubă c-or muri cîteva sute de mojici, de vreme ce
au perit atîţa boieri. Da, să-i omare de istov.
- M-aşteptam s-aud asemene răspuns, zise cu oţărîre Lăpuşneanul, dar să vedem întăi ce vror. In
vremea aceasta, armaşul se suise pe poarta curţii şi, făcînd semn, strigă:
- Oameni buni! Măria-sa vodă întreabă ce vreţi şi ce ceriţi? si pentru ce aţi venit aşa cu zurba?
Prostimea rămasă cu gura căscată. Ea nu se aştepta la asemenea întrebare. Venise fără să ştie pentru ce au
venit şi ce vrea. Începu a se strînge în cete, cete, şi a se întreba unii pe alţii ce să ceară. În sfîrşit începură
a striga:
-Să micşureze dăjdiile! — Să nu ne zapciască!
- Să nu ne mai împlinească! — Să nu ne mai jăfuiască!
- Am rămas săraci! — N-avem bani! — Ne i-au luat toţi Moţoc! — Moţoc! Moţoc! — El ne
beleşte şi ne pradă! — El sfătuieşte pre vodă! Să moară!
- Moţoc să moară! — Capul lui Moţoc vrem! Acest din urmă cuvînt, găsind un eho în toate
inimile, fu ca o schinteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas şi acest glas striga: „Capul lui Moţoc
vrem“.
-Ce cer? întrebă Lăpuşneanul, văzînd pre armaşul intrînd.
-Capul vornicului Moţoc, răspunse.
- Cum? Ce? strigă acesta sărind ca un om ce calcă pe un şărpe; n-ai auzit bine, fîrtate! vrei să
şuguieşti, dar nu-i vreme de şagă. Ce vorbe sînt aceste? Ce să facă cu capul meu? îţi spun că eşti surd; nai auzit bine!
- Ba foarte bine, zise Alexandru-vodă, ascultă singur. Strigările lor se aud de aici. Într-adevăr,
ostaşii nemaiîmpotrivindu-se, norodul începuse a se căţăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: „Să ne
deie pe Moţoc! Capul lui Moţoc vrem!“
- Oh! păcătosul de mine! strigă ticălosul. Maică preacurată fecioară, nu mă lăsa să mă
prăpădesc!. Dar ce le-am făcut oamenilor acestora? Născătoare de Dumnezeu, scapă-mă de primejdia aceasta şi mă jur să fac o biserică, să postesc cît voi mai ave zile, să ferec cu argint icoana ta cea
făcătoare de minuni de la monăstirea Neamţului!. Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre nişte proşti, pre
nişte mojici. Pune să deie cu tunurile într-înşii. Să moară toţi! Eu sînt boier mare; ei sînt nişte proşti!
- Proşti, dar mulţi, răspunse Lăpuşneanul cu sînge rece; să omor o mulţime de oameni pentru un
om, nu ar fi păcat? Judecă dumneata singur. Du-te de mori pentru binele moşiei dumitale, cum ziceai
însuţi cînd îmi spuneai că nu mă vrea, nici nu mă iubeşte ţara. Sînt bucuros că-ţi răsplăteşte norodul
pentru slujba ce mi-ai făcut, vînzîndu-mi oastea lui Anton Sechele
[13] şi mai pe urmă lăsîndu-mă si trecînd
în partea Tomşii.
- Oh! nenorocitul de mine! strigă Moţoc smulgîndu-şi barba, căci de pe vorbele tiranului
înţelegea că nu mai este scăpare pentru el. Încai lăsaţi-mă să mă duc să-mi pun casa la cale! fie-vă milă
de jupîneasa şi de copilaşii mei! lăsaţi-mă să mă spoveduiesc! Şi plîngea, şi ţipa, şi suspina.
- Destul! strigă Lăpuşneanul, nu te mai boci ca o muiere! fii român verde. Ce să te mai
spoveduieşti? Ce-i să spui duhovnicului? că eşti un tîlhar şi un vînzător? Asta o ştie toată Moldova.
Haide! luaţi-l de-l daţi norodului şi-i spuneţi că acest fel plăteşte Alexandru-vodă celor ce pradă ţara.
Îndată armaşul şi căpitanul de lefecii începură a-l tîrî. Ticăitul boier răcnea cît putea, vrînd să se
împotrivească; dar ce puteau bătrînile lui mîni împotriva acelor patru braţe zdravane care-l trăgeau! Vrea
să se sprijinească în picioare, dar se împedeca de trupurile confraţilor săi şi luneca pe sîngele ce se
închegase pe lespezi. În sfîrşit puterile îi slăbiră, şi sateliţii tiranului, ducîndu-l pe poarta curţii mai mult
mort decît viu, îl îmbrînciră în mulţime. Ticălosul boier căzu în braţele idrei acestei cu multe capete, care
întru o clipală îl făcu bucăţi.
-Iată cum plăteşte Alexandru-vodă la cei ce pradă ţara! ziseră trimişii tiranului.
- Să trăiască măria-sa vodă! răspunse gloata. Şi mulţămindu-se de astă jertfă, se împrăştii. În
vreme ce nenorocitul Moţoc perea acest fel, Lăpuşneanul porunci să rădice masa şi să strîngă tacîmurile;
apoi pusă să răteze capetele ucişilor şi trupurile le aruncă pe fereastră. După aceea, luînd capetele, le
aşăză în mijlocul mesii pe încet şi cu rînduială, puind pe ale celor mai mici boieri dedesubt şi pe a celor
mai mari deasupra, după neam şi după ranguri, pînă ce făcu o piramidă de patruzeci şi şepte căpăţîne,
vîrful căria se închia prin capul unui logofăt mare. Apoi, spălîndu-se pe mîni, merse la o uşă lăturalnică,
trase zăvorul şi drugul de lemn care o închidea şi intră în apartamentul doamnei. De la începutul tragediei
acestia, doamna Ruxanda, neştiind nimic de cele ce se petrecea, era îngrijită. Ea nu putea afla pricina
zgomotului ce auzise, căci, după obiceiul vremii de atunci, femeile nu ieşeau din apartamentul lor şi
slujnicele nu puteau risca în mijlocul unei oştimi ce nu cunoştea ce este disciplina. Una din ele, mai
îndrăzneaţă, ieşind, auzise vorbă că este zurba asupra lui vodă şi adusese această veste stăpînei sale.
Buna doamnă, temîndu-se de furia norodului, era spăriată, şi cînd a intrat Alexandru, a găsit-o rugîndu-se
dinaintea icoanei, avînd copiii pe lîngă dînsa.
-A! strigă ea, slavă Maicei Domnului că te văd! Mi-au fost tare frică.
-Pentru aceea, precum ţi-am făgăduit, ţi-am gătit un leac de frică. Vină cu mine, doamnă.
-Dar ce ţipete, ce strigări se auzeau?
- Nimic. Slujitorii s-au fost luat la sfadă, dar s-au liniştit. Zicînd aceste, luă pre Ruxanda de mînă
şi o aduse în sală. Intru vederea grozavii privelişti, ea slobozi un ţipet straşnic şi leşină.
- Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zîmbind; în loc să se bucure, ea se sparie. Şi luînd-o în
braţe, o duse în apartamenturile ei. Apoi înturnîndu-se iarăşi în sală, găsi pre căpitanul de lefecii şi pre
armaşul aşteptîndu-1.
- Tu pune să arunce peste zid hoiturile cînilor acestora, iar titvele să le înşire pre zid, zise
lefeciului. Iar tu, adresîndu-se către armaş, să-mi pui mîna pe Spancioc şi pe Stroici. Însă Stroici şi
Spancioc erau acum aproape de Nistru. Gonaşii îi ajunseră tocmai cînd treceau hotarul:
- Spuneţi celui ce v-au trimis, strigă cătră ei Spancioc, că ne vom vedea pîn-a nu muri!
