Tomşa, nesimţindu-se în stare a se împotrivi, fugise în Valahia şi Lăpuşneanul nu întîlnise nici o
împiedicare în drumul său. Norodul pretutindene îl întîmpina cu bucurie şi nădejde, aducîndu-şi aminte de
întăia lui domnie, în care el nu avusese vreme a-şi dezvălui urîtul caracter.
Boierii însă tremurau. Ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiţi: ştiau că norodul îi urăşte, şi pre
domn că nu-i iubeşte.
Îndată ce sosise, Lăpuşneanul porunci să împle cu lemne toate cetăţile Moldaviei, afară de Hotin şi
le arse, vrînd să strice prin aceasta azilul nemulţămiţilor, carii de multe ori, subt adăpostul zidurilor
acestora, urzeau comploturi şi aţîţau revolte. Ca să sece influinţa boierilor şi să stîrpească scuiburile
feudalităţii, îi despoia de averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu
care puteau ademeni şi corumpe pre norod.
Dar nesocotind de ajuns planul acesta, îi omorea din cînd în cînd. La cea mai mică greşeală dregătorească, la cea mai mică plîngere ce i s-arăta, capul vinovatului se spînzura în poarta curţii, cu o
ţidulă vestitoare greşalei lui, adevărate sau plăsmuite şi el nu apuca să putrezească, cînd alt cap îi lua
locul.
Nime nu îndrăznea a grăi împotriva lui, cu cît mai vîrtos a lucra ceva. O gvardie numeroasă de
lefecii albanezi, serbi, unguri, izgoniţi pentru relele lor fapte, îşi aflaseră scăpare lîngă Alexandru, care,
plătindu-i bine, îi avea hărăziţi; iar oştile moldovene, sub căpitani creature a lui, le ţinea pe margeni;
slobozînd însă pre ostaşi pe la casele lor, le mărginise în puţin număr.
Întru o zi el se primbla singur prin sala palatului domnesc. Avusese o lungă vorbă cu Moţoc, care
intrase iar în favor şi care ieşea, după ce îi înfăţoşăse planul unei nouă contribuţii. Se părea neastîmpărat,
vorbea singur şi se cunoştea că meditează vreo nouă moarte, vreo nouă daună, cînd o uşă laturalnică
deschizîndu-se, lăsă să intre doamna Ruxanda.
La moartea părintelui ei, bunului Petre Rareş, care - zice hronica - cu multă jale şi mîhniciune a
tuturor sau îngropat în sf. monastirea Probota, zidită de el, Ruxanda rămăsese în fragedă vîrstă, sub
tuturatul a doi fraţi mai mari, Iliaş şi Ştefan. Iliaş, urmînd în tronul părintelui său, după o scurtă şi
desfrînată domnie, se duce la Constantinopol, unde îmbrăţoşă mahometismul şi în locul lui se sui pe tron
Ştefan. Acesta fu mai rău decît fratele său; începu a sili pre străini şi pre catolici a-şi lepăda relegea, şi
multe familii bogate ce se locuiseră în ţară pribegiră din pricina aceasta, aducînd sărăcie pămîntului şi
cădere negoţului. Boierii care, cei mai mulţi, era încuscriţi cu polonii şi cu ungurii, se supărară, şi
corăspunzîndu-se cu boierii pribegi, hotărîră pieirea lui. Poate ar fi mai întîrziat a-şi pune în lucrare
planul, dacă desfrînarea lui nu l-ar fi grăbit. „Nu hălăduia de răul lui nici o jupîneasă, dacă era
frumoasă,", zice hronicarul în naivitatea sa. Într-o zi, cînd se afla la Ţuţora, nemaiaşteptînd sosirea
boierilor pribegi, boierii ce erau cu dînsul, ca să nu-l scape, au tăiat frînghiile cortului sub carele el
şedea şi, dînd năvală, l-au ucis.
Acum numai Ruxanda rămăsese din familia lui Petru Rareş şi pre dînsa boierii ucigaşi o hotărîseră
a fi soţie un oarecărui numit Jolde, pre care ei îl alesesără de domn. Dar Lăpuşneanul, ales de boierii
pribegi, întîmpinînd pre Joldea, îl birui şi prinzîndu-l îi tăie nasul şi-l dete la călugărie; şi ca să tragă
inimile norodului în care via încă pomenirea lui Rareş, se însură şi luă el pre fiica lui.
Astfel gingaşa Ruxanda ajunsesă a fi parte biruitorului.
Cînd intră în sală, ea era îmbrăcată cu toată pompa cuvenită unii soţii, fiice şi surori de domn.
Peste zobonul
[5] de stofă aurită, purta un benişel de felendreş
[6] albastru blănit cu samur, a căruia
mînice atîrnau dinapoi; era încinsă cu un colan de aur, ce se închia cu mari paftale de matostat,
împregiurate cu petre scumpe; iar pe grumazii ei atîrna o salbă de multe şiruri de margaritar. Şlicul de
samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb şi sprijinit cu o floare mare de smaragde.
Părul ei, după moda de atuncea, se împărţea despletit pe umerii şi spatele sale. Figura ei avea acea
frumuseţă care făcea odinioară vestite pre femeile României şi care se găseşte rar acum, degenerînd cu
amestecul naţiilor străine. Ea însă era tristă şi tînjitoare, ca floarea espusă arşiţii soarelui, ce nu are
nimică s-o umbrească. Ea văzuse murind pre părinţii săi, privise pre un frate lepădîndu-şi relegea şi pre
celălalt ucis; şi mai întăi hotărîtă de obştie a fi soţia lui Jolde (pre care nici îl ştia), acum fusese silită de
aceeaşi obştie, care dipoza de inima ei făr-a o mai întreba, a da mîna lui Alexandru-vodă, pre care
cinstindu-l şi supuindu-i-se ca unui bărbat, ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cît de puţină
simţire omenească.
Apropiindu-se, se plecă şi-i sărută mîna. Lăpuşneanul o apucă de mijloc, şi rădicînd-o ca pre o
pană, o puse pe genunchii săi.
- Ce veste, frumoasa mea doamnă? zise el sărutînd-o pre frunte; ce pricină te face astăzi, cînd nu-i
sărbătoare, a-ţi lăsa fusele? Cine te-au trezit aşa de dimineaţă?
- Lacrimilor jupîneselor văduve care se varsă la uşa mea şi care strigă răsplătire la domnul
Hristos şi la sfînta născătoare, pentru sîngele care verşi. Lăpuşneanul, posomorîndu-se, desfăcu braţele; Ruxanda căzu la picioarele lui.
- O, bunul meu domn! viteazul meu soţ! urmă ea, destul! Ajungă atîta sînge vărsat, atîte văduvii,
atîţa sărimani
[7]
! Gîndeşte că măria-ta eşti prea puternic şi că nişte săraci boieri nu-ţi pot strica. Ce-ţi
lipseşte măriei-tale! N-ai cu nime război; ţara este liniştită şi supusă. Eu, Dumnezeu ştie! cît te iubesc! şi
copiii măriei-tale sînt frumoşi şi tineri. Judecă că după viaţă este şi moarte şi că măria-ta eşti muritor şi
ai să dai seamă! Pentru că, cu monăstirile nu se răscumpără sîngele, ci mai ales ispiteşti şi înfrunţi pre
Dumnezeu, socotind că făcînd biserci îl poţi împăca, şi...
- Muiere nesocotită! strigă Lăpuşneanul sărind drept în picioare şi mîna lui, prin deprindere, se
răzăma pe junghiul
[8] din cingătoarea sa; dar îndată, stăpînindu-se, se plecă şi, rădicînd pre Ruxanda de
jos:
- Doamna mea! îi zise, să nu-ţi mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că, zău, nu ştiu ce se
poate întîmpla. Mulţămeşte sfîntului mare mucenic Dimitrie izvorîtorul de mir, a cărui hram se
prăznuieşte la biserica ce noi i-am făcut la Pîngăraţi, că ne-au oprit de a face un păcat, aducîndu-ne
aminte că eşti mama copiilor noştri.
- De aş şti că mă vei şi omorî, nu pot să tac. Ieri, cînd voiam să intru, o jupîneasă cu cinci copii sau aruncat înaintea rădvanului
[9] meu şi m-au oprit arătîndu-mi un cap ţintuit în poartea curţii; „Ai să dai
seamă, doamnă! îmi zise, că laşi pre bărbatul tău să ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii. Uită-te, doamnă,
acesta-i bărbatul meu, tatăl copiilor acestora, care au rămas săraci! Uită-te!" şi îmi arăta capul sîngeros
şi capul se uita la mine grozav! Ah! Stăpîne! de atunci neîncetat văd capul acela şi mi-e tot frică! Nu pot
să mă odihnesc.
-Şi ce vrei? întrebă Lăpuşneanul zîmbind.
- Vreau să nu mai verşi sînge, să încetezi cu omorul, să nu mai văd capete tăiete, să sare inima din
mine.
- Îţi făgăduiesc că de poimîne nu vei mai vedea, răspunse Alexandru-vodă; şi mîne îţi voi da un
leac de frică.
-Cum? ce vrei să zici?
- Mîne vei vedea. Acum, dragă doamnă, du-te de-ţi vezi copiii şi caută de casă cum se cuvine
unei bune gospodine şi pune la cale să ne gătească un ospăţ, căci mîne dau masă mare boierilor.
Doamna Ruxanda ieşi după ce iarăşi îi sărută mîna.
Bărbatul său o pitrecu pînă la uşă.
-Ei! pus-ai toate la cale? întrebă el, viind grabnic cătră armaşul său, care intrase atunce.
- Tot este gata.
Dar oare vor veni?
- Vor veni.
