Singur la 11 ani

Capitolul 1

Începuturi

"Un vis e o parte din viața ta pe care nu o s-o cunoști niciodată" - i-am spus acum ceva timp. De atunci s-a făcut visător.

Îl știam pe puști de la 8 ani. Era o fire calmă, încă mai avea note de 10 la școală și zâmbea în orice poză. Nu muncea, dar nici nu stătea degeaba.

Era bine puștiul. Puteai să juri că peste 20 de ani îl vezi vreun avocat, doctor sau mai știu eu ce..

August, trist, o vară mohorâtă. Se apropia ziua lui de naștere. era pe cale să facă 9 ani, să-și tragă fața-n "legitimația" vieții și urma să treacă a 3-a. Era încă un an în care creștea, dar nu realiza încă.

Maică-sa, era "o femeie cu un suflet mare", îmi spunea el.. "O femeie deschisă, iubitoare. Păcat că nu am ajuns să o cunosc.". Își vedea părinții numai în pozele vechi din abumul bunicului său, cel care avea grijă de el și-i oferea un adăpost, hrană și iubire. Se asemănau foarte mult cei doi, ambii fiind singuri și părăsiți de oamenii cu numele de "mamă", "tată" încă de la vârste fragede. Amândoi se completau.

Până acum toate erau bune. Băiatul creștea alături de bunicul său și nu se plângea că-i lipsește ceva. Îi plăcea traiul pe care-l avea. Era mulțumit cu ce are crezând că-ntr-o zi ai lui părinți vor veni și-i vor aduce bomboane și jucării ca și celorlalți copii de la el din clasă.

20 august - ziua lui. Toți prietenii erau la el, printre care și eu. Eram niște puști.. niște puști plini de zâmbete.

Toată mâncarea era pregătită de bunicul său. Prăjiturile erau înlocuite de niște caramele. Simplu, nimic cochet. Suc natural, făcut în casă. Cel mai bun! Prieteni aproape. Cel mai bine!

La scurt timp după petrecere avea să-și mai pună o dorință care avea să rămână neîndeplinită. Bunicului i se făcuse rău și a fost internat de urgență în spital. Puștiul nu realiza, credea că-i răcit, iar celor bătrâni le este mai rău, doar pentru că-s mai bătrâni.

Asistenta venea grăbită spre el, aflat în sala de așteptare. Avea să-i dea vestea. Nu era una bună, nicidecum.. Degeaba îi spunea băiatului că bunicul are cancer, când el nu știa mai nimic despre această "moarte treptată". Era conștient de faptul că îi era rău, dar nu se gândea la ce e mai rău.

Până de începutul școlii bunicul a fost externat. Urma un tratament costisitor, doar pentru a mai prelungi viața cu puțin timp. Marian zâmbea, era fericit că-și vedea bunicul în pat acasă.

Școala urma să-nceapă și lipsa banilor avea să-i afecteze iar și iar pe cei doi. Mai bine de jumătate din pensie se ducea pe tratament, iar restul pe mâncare.

A început școală cu 2-3 caiete neîncepute de anul trecut și cu pixuri împrumutate. Venea la școală cu același ghiozdan rupt și aceleași haine murdare și rupte-n genunchi și coate. Asta nu-l împiedica să învețe ca ceilalți din clasa lui.

Zilele se scurgeau și iarna se apropia. Povestea banilor încă predomina fără a avea un "happy end", sau măcar un simplu "end". Urmau alte cheltuieli. Trebuiau lemne, trebuiau haine, încălțăminte ș.a.

Pe zi ce trecea puștiul își dădea silința din ce în ce mai puțin pentru școală.. din ce în ce mai puțin pentru marea majoritate a lucrurilor.

Urma o iarnă grea, de-a dreptul. Serile le petreceau ținându-se unul pe celălalt în brațe pentru a se încălzi. Focul îl făceau doar după-amiaza când începea să se lase frigul și asta doar pentru o oră-două cu lemne și scânduri din ce mai aveau prin curte.

Cum nu mai aveau câine de cel puțin un an, cușca a devenit doar o altă cale de a avea soba caldă timp de 2-3 zile.

Anotimpurile tot treceau și cei doi se descurcau din ce în ce mai greu, iar semne de la părinți nu primeau de o bună perioadă de timp. Puștiul tot era mințit că ai lui au plecat în afară pentru el, că o să vină și o să aibă grijă, într-un final, de el.

Minciuna nu avea să țină mult. Pe măsură ce creștea începea să deschidă ochii.

Cu chiu cu vai, au trecut și iarna asta. Era în luna lui martie. La școală deja se pregăteau să facă serbarea de ziua mamei. Marian, avea să-nțeleagă că pe părinții lui nu o să-i mai vadă vreodată.

Ajuns acasă de la școală, îi cere ajutorul bunicului să realizeze o felicitare. Cu lacrimi în ochi, nu putea să-i stăpânească dorința nepotului de a crea o poezie, un mic text..

Încet-încet se apropia "Ziua Mamei".. Puștiul era bucuros, toți colegii veneau cu mamele la școală. Credea că pe acea ușă pe care intrau toți părinții prietenilor lui va intra, în cele din urmă, și mama lui.

Ziua mamei.. din ce în ce mai tristă în fiecare an. (Nu ai idee cât de nașpa e să n-ai habar de ai tăi, iar bunicul, singurul pe care-l mai ai, să fie pe patul de moarte.)

Serbarea începea ca de obicei: toți râdeau, Marian plângea. Puștiul a plecat acasă, nu mai rezista. Deja începea să-și dea seama de tot ce îl înconjura. Știa că nu o să-și mai vadă părinții, știa că bunicul nu o să se facă bine, știa mai tot..

Începea să lipsească de la ore și să stea mai mereu pe afară. Se întorcea acasă la ora la care ar fi fost dacă ar fi venit de la școală. Bunicul era din ce în ce mai afectat. La ședințe nu mai apărea. Învățătoarea și-a dat seama că ceva nu e în regulă cu starea copilului și a încercat să se apropie.

Când mai venea pe la școală, îl înțepa cu întrebările despre viața lui și situația nefavorabilă pe care o avea. Plângea de fiecare dată când auzea de mamă, de tată. Era rău..

Treceau lunile și era din nou vară. A trecut în clasa a 4-a fără premiu. Totul se ducea la vale. Bunicul nu-și mai luase tratament de vreo 2 luni, iar nepotul său, singurul ajutor și singurul care îi mai era aproape, era rezultatul a tot ce se întâmpla rău. Prin ochii lui vedeai, totodată mândria, dar și mila față de puști. Nu voia să-l vadă așa, dar era bucuros că i-a rămas aproape în tot acest timp, fără să-i întoarcă spatele.

Prin iulie, a rămas singur. Bunicul său a murit. Boala îl afectase prea tare, iar tratamentele nu și le mai lua la fel de des.

La nici 10 ani băiatul a rămas singur. Toți începeau să-l părăsească, iar la școală nu-și mai găsea refugiul. La scurt timp a fost luat în grijă de către stat.