Singur la 11 ani

Capitolul 5

10 cât 20

Otilia a intrat într-un moment de tăcere. Era pusă pe gânduri. Nu avea ce să mai spună. Spusele lui Marian au zdruncinat-o, oarecum.

Se întorc ei acasă și Marian s-a așezat la televizor. Erau niște desene faine. Viața cu Louie, dacă nu mă înșel. Mircea și Otilia s-au dus în bucătărie să-și facă fiecare câte o cafea. Apoi au ieșit pe terasă.
Otilia: Mircea.. Știi ce mi-a spus Marian? (uitându-se către el pe geam)
Mircea: Știu, nu s-a obișnuit cu noi și crede că nu e locul lui aici.

Otilia: Nu. Nicidecum. Poate o fi și asta, dar.. m-a pus pe gânduri.. peste 6 zile face 10 ani, Mircea!
Mircea: Păi ar trebui să începem pregătirile. Îmi termin cafeaua și mă duc în oraș să văd ce cadou i s-ar potrivi.

Otilia: Nu. Mi-a spus că se simte de parcă au trecut 20 de ani, nicidecum 10, pe care urmează să îi împlinească. Dragule, are nevoie de noi..
Mircea: Cât timp voi o să trăiți, nu va exista nici măcar un moment în care să nu lupt pentru voi!

Zilele treceau, totul era din ce în ce mai bine. Familia era din ce în ce ai unită, mai.. Chiar nu mai am cuvinte, zău.

18 august Mircea pleacă la cumpărături și își aruncă privirea printre sutele de rafturi de jucării aflate în supermarket. Într-un final găsește o minge de fotbal pe care scria "oferă ca să primești". Într-un final asta rămâne. Apoi trece pe la un xerox și cumpără o ramă foto în care urma să pună o poză cu toți trei, iar pe spate să scrie un mesaj.

Se întoarce acasă. Marian era pe afară, făcând cunoștință cu puștii din vecini.
Mircea: Otilia, repede!
Otilia: Da, da.. Ce e?
Mircea: Aici va fi o poză cu noi și ăsta e cadoul!
Otiliei i-au dat lacrimile. Era fericită! Oare urma să fie și Marian? Fii sigur.

19 august Eu și vărul meu urma să plecăm într-o plimbare cu mașina "aiurea". Pe unde se putea. Era o zi frumoasă, deci nu puteai sta în casă. Urma să ne îndreptăm spre Lepșa să ne întâlnim cu prietenii la un grătar. Marian și familia urmau să facă aceeași chestie. Ne-am întâlnit acolo. Eram la o cabană distanța unii de alții.
Ies pe afară când îl văd pe Marian. Nu eram sigur dacă era el. Mă vede, tresare. cred că nici el nu era sigur dacă sunt sau nu eu.

Eu: Marian?!
Marian: Alex?! Tu ești?

Ne-am regăsit și ne-am povestit multe. I-am cunoscut și părinții lui vitregi care au fost foarte de treabă cu mine. Mi-au oferit chiar și numărul lor de pe fix să mai țin legătura cu bunul meu prieten și mai mult, am fost invitat de către toți la ziua de naștere a lui Marian. Am zâmbit, mi-a căzut o lacrimă, dar am ținut capul sus. Mă bucuram pentru el. În sfârșit era fericit, era bine.
Mi-a povestit toate chestiile prin care a trecut, cu fiecare pas, fiecare moment greu, fiecare lacrimă, noapte nedormită, absolut tot.

Eu: Marian, când o să fiu mare o să scriu o carte despre tine.
Marian: Promiți că voi fi primul care o va citi?
Eu: Promit!

(Nu am putut să mă țin de această promisiune. Și o să aflați pe parcurs din ce cauză. Mai bine zis, la sfârșitul cărții. Îmi pare rău, Marian! Nu am fost cel mai bun..)

Seara se lasă și agitația la fel. Fiecare urma să se îndrepte către casă. Am dat salut cu Marian, l-am strâns în brațe și speram să ne mai auzim. Și el la fel..

Pe drum chiar mă gândeam la tot ce o să facem data viitoare. O să jucăm fotbal, ne vom plimba cu bicicletele, iar când vom fi mai mari, poate, cu mașinile.