A second life

„Ştii acel moment când îţi aminteşti totul de când te-ai născut şi până la şapte ani? Mda, nici eu şi chiar dacă aş vrea, nu voi putea. Întâlnesc multă lume pe stradă, când merg cu mama, şi-i spun "Asta e fica ta? Vai ce mare a crescut! Mai ieri era atâta – făcând cu mâna la o distanţă aproximativă, de obicei la genunchi – şi o cărai în spate până la cămin." Da, e cel mai oribil moment, nu ştiu de ce dar mă simt stingerită şi... ai înţeles ideea.

Şi stând aşa, gândindu-mă la copilăria mea, regret că nu am făcut un jurnal, am o vârstă la care, pot spune, că mulţi cei de vârsta mea sunt imaturi sau poate sunt eu prea matură. Nu ştiu ce pot să zic, uneori mă cred prea matură şi că toţi din jurul meu se bucură de adoleşcenţă, de care, eu, nu am putut să o fac şi nici măcar nu ştiu cum. În fine, aici sunt mai multe detalii, amintiri şi experienţe ce le voi povesti pe parcurs.

Tot ce ţin minte sunt fragmente şi imagini ca într-un film mut, am o memorie vizuală de care, pot să spun, că sunt mândră, dar nu într-atât de mândră încât să mă laud cu ea, deci cele mai multe faze din copilăria mea sunt doar imagini trecătoare şi... cam atât.

Imagini importante din copilărie nu-mi amintesc, sunt momente pe care vreau cu disperare să le uit, dar nu voi putea, dar nu mă plâng de asta, face parte din mine şi din ceea ce sunt azi… o epavă a tuturor lucrurilor, o amintire şi ceva trecător. Mi-am pierdut speranţa, deja spernaţa spre viitor şi am cicatrici deschise care, pentru unii, ar putea fi doar ceva trecător şi atât, dar pentru mine sunt lucruri dureroase şi de neuitat.

Nu am fost mereu un copil vorbăreţ, nu că acum aş fi, aveam puţini prieteni în copilărie. Prietenul meu cel mai bun era un Pentium III, iubirea copilăriei mele în afară de jocurile pe Tv, gen Mario şi jocurile cu tancuri. Atunci, când aveam patru ani mă jucam Tarzan, era jocul meu favorit când el se dădea pe crengi de parcă aluneca pe tobogan, fugea prin pădure şi alte porcării ce, atunci, le vedeam interesante şi mintea mea de copil le acapara cu mult drag. Mai târziu, când am crescut, ai mei mi-au spus că se uitau la mine ca la proşti când îmi mergeau degetele pe tastatură şi eram concentrată să duc totul la bun sfârşit.

Revenind la vorbăreala mea de când eram mică, eram un copil retras şi tăcut, cu puţini prieteni, vulnerabil şi plângăcios, faţă de acum. Prima mea prietenă a fost o fată, din blocul unde am copilărit, cu doi ani mai mică ca mine şi a cărei susori e fina tatălui meu. Au fost toate bune, cu ea ieşeam afară – afară impropiu zis – şi ne jucam cu păpuşile.

Viaţa mea e simplă şi complicată în acelaşi timp. Am vrut să o simplific cât mai mult, am vrut să o fac cât mai gri posibil, din acel negru care e scufundată, am vrut să fiu cât de cât un copil normal, un copil sociabil, dar nu am reuşit nimic din ceea ce mi-am propus, doar am ajuns să zic mai multe prostii – nu înjurături sau mai ştiu eu ce, lucruri cu cap, dar care sunt amuzante –  iar prietenii mei încep a râde.

Mereu începutul va fi mai greu, fraze seci şi fără rost, cuvinte de umplutură şi enunţuri neînţelese, mereu e greu să începi ceva şi să continui, mai ales când nu ai ambiţie şi puterea de a duce la capăt totul. Eu aşa-s, sunt doar o persoană care începe ceva şi nu termină, un copil speriat de cuvinte multe şi nonsensuri, mereu am spus ceea ce am gândit fără să o dau în frate lungi, infernale şi pe care nimeni să nu le înţeleagă, am fost la subiect. Dar nu am fost genul care să poată critica pe cineva în faţă, mereu am ţinut în mine ceea ce mă deranja la individul respectiv şi, dacă a fost ceva, am zis ceea ce mă durea prin scris, iar dacă eram rănită în dragoste mereu am făcut-o printr-o poezie.

Fiecare are o povară, fiecare are un gând negru acolo undeva şi fiecare a fost trădat sau aruncat. Chiar şi tu ai fost măcar o dată pus într-o situaţie naşpa, ai avut probleme cu cineva sau ai dorit să dispari sau să desparţi pe cineva doar pentru că ţi-a luat un bun prieten, fostul e cu alta. Ore nu au fost zile când te întrebari „Dacă aş fi avut altă viaţă ar fi fost mai bine?” şi făceai presupuneri şi-ţi imaginai alte situaţii, alte relaţii, altă familie? Fiecare o face, ficare vrea alt ceva decât are, chiar şi opusul.

Copilăria mea a fost încărcată cu momente bune şi cu momente rele, dar cel mai multe au fost cele negative ce au avut un impact durerost de mare asupra eul-lui meu actual, asupra maturităţii mele, asupra gândirii şi asupra perspectivei. Fiind copil, nu am ştiut că insultele, demoralizările şi făcutul diferenţei, compararea cu altcineva, puteau să-şi pună amprenta atât de puternic, dar niciodată nu mi-a plăcut să regret ceva, deci nu voi regreta nici cele întâmplate în trecut chiar dacă, la o fire mai slabă, ar putea fi fantomatice în somn, să se transforme în coşmaruri.

Nu… eu nu voi fi o persoană deplorabilă! Sunt un copil rău şi fără sentimente, ce nu-i pasă de nimeni, căruia nu-i tresare inima când vede pe cineva plângând şi niciodată nu voi şti când am devenit aşa. Nici eu nu mai plâng des, o fac doar când e multă presiune sau când s-au adunat prea multe, nu mai scâncit că mă doare una sau aşta chiar dacă durerea a fost insuportabilă, dar asta se întâmplă de foarte puţini ani deoarece, când eram mai mică, mereu mă plângeam că mă doare una şi alta, dar acum nu… am învăţat să tac şi să nu mai spun nimic. Şi de câţiva ani am început să mă închid în mine, să nu mă manifest atunci când mă enervez sau mă simt singură şi nimeni nu ştie ce am, dar nu-mi pasă; mai am de lucrat la exprestia feţei, să am o mină impasibilă de fiecare dată pentru a nu-mi trăda emoţiile şi toate astea sunt pentru că aşa vreau, pentru că vreau să devin un om greu de citit în ciuda faptului că toţi mă citesc foarte uşor, află foarte despre mine dintr-o singură discuţie, trebuie să devin un om mai rezervat în oferirea detaliilor indirecte.

Şi nici acum nu am zis multe, am zis puţine şi cuvinte fără rost, cuvinte pe care doar eu le voi înţelege. Şiruri de cuvinte ce alcătuiesc enunţuri şi propoziţii pe care doar eu le voi citi, nimeni altcineva.”

S-a ridicat uşor de la birou salvând word-ul. Deja era seară, fantomatica lună era pe cerul fără de nori acompaniată de suratele ei mai mici, stelele. Era o seară superbă de sfârşit de vară în care vântul adia uşor printre crengile de brad din spatele casei, iarba avea un miros proaspăt fiind spălată peste zi, iar păsărelele se înghesuiau unele în altele pentru că o seară de vară ca asta nu mai întâlniseră.

A închis laptopul şi s-a băgat în pat alături de motanul Tom, un pisic de cinci ani care arată ca un tigrişor. În seara asta îi era mai frig, în seara asta toate se schimbaseră şi nu ştia de unde până unde, nu ştia ce sau cine a făcut să se schimbe situaţia, poate doar persoana ce îşi întindea picioarele amorţite sub pilotă. În ciuda frigului se simţea în siguanţă, mereu i-a plăcut să doarmă şi să scrie, să asculte muzică când îşi pune ordine în gânduri, chiar şi acum înainte de culcare.