Praf în ochi

Capitolul 1

Mă grăbeam spre curs. Și Mihaela, ca de obicei, întârzie. Deci, cam atât cu graba mea. Bineînțeles că am rămas să o aștept, pentru că nu aș vrea sa rămân singură, mai ales dacă el a ajuns. Andrei mi-a spus ca ajunge și el târziu, deci singurii mei prieteni mă lasă baltă când am nevoie de ei. Dar, evident, ei nu au de unde să știe ce am vorbit noi aseară, pentru că, altfel, mă luau pe sus de acasă. Și, uite așa, stând și așteptând, am început să mă gândesc și am ajuns iar la el... Ce este drept, nu am nevoie de prea mult timp pentru a face asta. În capul meu, în ultima vreme, șase din cinci gânduri sunt cu și despre el. Și iar încep să îmi pun întrebări, să mă gândesc, să analizez, să...

-Hei! Pământul către Rebeca! Ești aici sau ești cu... el pe Luna?

-Taci! Mihaela știe mereu să fie atentă la sentimentele celorlalți și, mai ales, subtilă. Pe ce că întârziem și știi că asta mă deranjează cel mai tare, mai faci și glume despre...

-Veeezi! Eu ți-am zis că nu reziști mult fără sa îl pomenești!, râde ea.

Fir-ar! Am uitat că am pariat cu Mihaela. Și, bineînțeles, am pierdut. Ca majoritatea pariurilor.

-Haide! nu i-am zis numele. Trebuie să fie un semn... Voi câștiga pariul ala!

-Sigur. Semnul că te gândești la el, intervine Andrei, care, între timp, s-a hotărât să își facă apariția.

-Dacă stăm să disecam iar problema gândurilor mele, cred că pierdem absolvirea. Haideți la curs că deja e târziu, zic eu, în încercarea disperată de a-i face să încheie subiectul.

Și asa am pornit-o spre facultate. Mihaela, cea mai bună prietenă a mea, cea care s-a ales să mă aibă pe cap la începutul facultății, era prima. Menționez că, de obicei, nu își dă silința să meargă, la fel cum nu se chinuie să facă cam nimic, excepție făcând doar lucrurile care îi plac. Are un stil prea direct, este încăpățânată (am învățat asta din proprie experiență) și nu cedează ușor deloc. Andrei, pe lângă faptul că nu are nicio treaba cu punctualitatea, are darul de a face glume, multe dintre ele bune, cât să te facă să uiți că ai vrea să te superi pe el. Marea lui problemă: nu își asumă ce face, dar apreciez că, uneori, în ceea ce ne privește, mai face mici progrese. Au și lucruri în comun (între ei, cu mine prea puține), cel mai enervant: curiozitatea.

Am ajuns și noi, în final, la facultate. Holurile erau pustii, semn că era prea dimineață pentru toți studenții. Sala noastră era la etajul 3, deci se înțelege că nu ne-am omorât să ne grăbim. Oricum, la capitolul urcat scări, Mihaela nu este chiar cea mai în formă persoană. Așa că, din etaj în etaj făceam o pauză de odihnă.

Spre norocul meu, profesorul încă nu ajunsese. Dar, cam atât cu norocul. El, evident, era în sala. Adică, el nu e punctual și întârzie și el des, dar nimeni nu îi poate egala pe Andrei și Mihaela. Dar, să revenim la ce este important: Tudor. Când am intrat în sală, s-a uitat la mine. Eu, încercând să par degajată, i-am salutat pe el și pe băieții din spatele lui și m-am așezat în bancă. Providența a făcut ca singurele trei bănci disponibile să fie vecine cu banca lui. Și, pentru că am cei mai drăguți prieteni din lume, Andrei și-a adjudecat locul din mijloc, Mihaela locul din stânga lui Andrei, iar mie îmi mai rămânea doar locul din dreapta, care dădea fix spre banca lui Tudor. Știu, sunt doi scumpi prietenii mei!

-Neața, mă salută Tudor cu zâmbetul la purtător.

-Neața, spun, vizibil schimbată, parcă tocmai m-ar fi cerut de nevastă.

-Îmi pare rău pentru aseară, m-am luat cu băieții cu meciul și am uitat, se scuză el.

-Nicio problema, zic și, în clipa aceea simt privirea Mihaelei în ceafa. Mai târziu voi avea de dat multe explicații...

Cursul, ca de obicei, este plictisitor. Profesorul încearcă să ne capteze atenția cu un set de fotografii vechi, arătându-ne cum erau lucrurile în trecut, dar efectul nu este deloc cel scontat. Cu greu reușesc să rămân în sală și c gândul și să aud ce spune profesorul. Are un stil de a vorbi ce te ajută să adormi în picioare. Iar ora aceea matinală era chiar potrivită pentru încă un pui de somn. Numai că, brusc și dintr-o dată, telefonul printre viață în bancă și începe să vibreze, de zici că era cutremur și alta nu. În apărarea mea, frica de a nu deranja ora m-a determinat să îl iau în mână și, cum este greu să îi reziști, l-am deschis să văd ce s-a întâmplat. Aparent, Tudor îmi trimisese o poză cu el și băieții. M-am uitat spre el, crezând că a greșit destinatarul, însă el se uita la mine zâmbind și îmi făcea semn să fiu atentă la telefon. Apoi, primesc un nou mesaj: „Sigur nu ești supărată?".

În secunda doi, Andrei îmi dă un picior în piciorul meu de am crezut că membrul meu inferior tocmai s-a decis să mă părăsească. Aparent, privirea agilă a lui nu a putut rata mesajul. Pentru a clarifica de la început, Andrei și Tudor sunt prieteni, dar nu cei mai buni. Sincer vorbind, este greu să ajungi sa fii prieten cu Andrei. Și aici mă refer la prieten în adevăratul sens al cuvântului, nu doar un amic bun. Plus, Andrei încearcă să ne protejeze, iar Tudor este ținta numărul unu în ceea ce mă privește. În cazul Mihaelei, problemele ajung la alt nivel, iar țintele sunt tot mai numeroase. Așadar, am lăsat telefonul, ignorând gândul ciudat ce mi-a încolțit în mine, dar și durerea de la picior...

-Îi pasă! Și dacă individul aici de față mă lăsa să îi răspund, poate reușeam să îl conving să ieșim...

-Nu da vina pe mine! Andrei mă privea cu subînțeles, ca și cum ce am făcut eu era cu adevărat problema.

-Rebeca! Mihaela nu țipă, dar are o voce ce te face clar să înțelegi că ai mierlit-o. Ajungem și la aia imediat. Ce ați vorbit aseară?

Din păcate, nu mai am cum sa scap.

-Păi, am început să vorbim despre diverse chestii, filme, nebunii... Știi tu, banalitățile lui clasice și obișnuite. Multă vorbă, nimic concret! Și, la un moment dat, nu a mai zis nimic. Am presupus că are treabă, dar după un timp m-a luat somnul și i-am dat un mesaj cu „Noapte bunb!", încerc eu să le explic ce s-a întâmplat. După fețele lor, pare că am reușit doar să îi enervez.

-Și? El a catadicsit să îți răspundă?, intervine Andrei, vizibil iritat.

-Păi, presupun că a uitat, cu toate că l-a văzut...

-Normal! Încă o scuză! Și stau și mă întreb pentru cine sunt? Pentru noi, ca să nu ne mai supărăm că el nici măcar nu se uită la tine? Sau sunt pentru tine și ai nevoie să le spui cu voce tare că poate ajungi să le crezi?

Ce urăsc cel mai tare e când au dreptate. Și, acum, Mihaela a lovit fix în punctul sensibil. Ce este cel mai enervant: Andrei tace, ceea ce înseamnă că o aproba, deci...

-Tu crezi ca mie îmi e ușor?, încep eu să mă enervez. Simt ceva și nu știu dacă e reciproc. Încerc să mă agăț de ce face pentru a afla adevărul. Tudor nu dă niciun semn, măcar eu să îi atât.

Dintr-o dată, nu înțeleg de ce, Mihaela și Andrei s-au colorat la fata și fac semne spre spatele meu. Mă întorc nonșalant, fiind sigură că au din nou chef de glume, numai că... Surpriză!

______________________________________
Aștept cu drag părerile și sugestiile voastre. Și vă mulțumesc că ați ales să îmi citiți cartea!
Enjoy. :)