— Fir-ar! Nu din nou!
Privesc panicată ceasul ce indică oră 07:38 și în două secunde realizez că sunt în întârziere, iarăși. Trezitul de dimineață e oficial cea mai mare problemă a mea. O nouă săptămână, o nouă provocare. Se pare că trebuie să îmi depășesc propriul record și să fiu gata în mai puțin de zece minute.
După cinci minute sub duș și alte două în fața oglinzii, mi-am îmbrăcat "ținuta de trei secunde", cea care mă scotea mereu din impas. Ținuta salvatoare era alcătuită în totalitate din haine negre, constând de data asta într-o pereche de blugi și un hanorac. În trecut am avut chiar o obsesie și orice articol vestimentar nou cumpărat era bineînțeles, negru. M-am asigurat că din geantă nu îmi lipsesc căștile, portofelul și telefon, am îmbrăcat rapid haina și mi-am încălțat bocancii. Aproape zburând am coborât cele trei etaje ale blocului în care locuiam. Știam deja ce urmează: joggingul de dimineață.
Cu părul vâlvoi și respirația zgomotoasă am ajuns în stația de autobuz, iar roșul din obraji se putea observa prin stratul subțire de fond de ten. Nu îmi plăcea să exagerez cu machiajul dar fondul de ten era absolut necesar, obrajii mei fiind într-un continuu foc. Astăzi întârziasem mai mult ca de obicei și trebuia să aștept cel puțin douăzeci de minute până când sosea următorul autobuz. Gândul că îmi începeam săptămâna întârziind la primul curs nu îmi oferea un sentiment prea plăcut așa că mi-am scos căștile sperând că muzica mă va binedispune. Melodia din căști m-a destins rapid, mă simțeam mult mai bine, îmi lipsea doar o cafea și eram ca nouă. Concentrată pe telefon am observat autobuzul din fața mea chiar în ultimul moment.
După aproximativ cincisprezece minute mă îndreptam cu pași rapizi către intrarea facultății, mi-am scos căștile din urechi iar telefonul mi-a alunecat din mână, când un corp rigid m-a dărâmat pe trotuarul umed și rece. Căzătura nu a fost una prea rea, asta pentru telefon, deoarece l-am prins în ultimul moment, în schimb, palmele îmi erau zgâriate și nici în zona genunchilor blugii nu arătau prea bine. Speram ca cel ce fusese vinovat să mă ajute măcar să mă repun pe picioare însă am primit doar o privire rece și dezaprobatoare.
— Ți-ai rupt ceva? m-a întrebat bărbatul din fața mea pe un ton dur.
Cu siguranță nu mă așteptam la o astfel de întrebare, ba chiar mă gândeam la niște scuze, el fusese cel care a făcut o întoarcere bruscă la o sută optzeci de grade.
Încă îmi aranjam hainele când bărbatul a continuat ridicându-și vocea:
— Acum ce faci? Te gândești ce să minți? Spune din start cât îți datorez pentru telefonul stricat ..și poate alte haine, a spus privind blugii mei murdari.
— Poftim? Sunt foarte bine, nu am nevoie de banii tăi. Poate doar de niște scuze, i-am replicat privindu-l încruntată. Lipsa acestuia de respect devenea enervantă. Blugii mei nu păreau tocmai ok iar asta datorită bărbatului din fața mea care acum avea tupeu să se arate dezgustat de tocmai ce el provocase. Telefonul nu avusese de suferit și chiar dacă avea, nu aș fi acceptat banii acestuia.
— Nu îmi spune! Ești genul ăla de fată corectă și independentă, a spus acesta ironic. Scumpo, spune cât îți datorez să mă car odată de aici.
Tonul arogant și limbajul folosit nu se potriveau deloc cu ținuta la patru ace pe care o purta.
— Aștept doar scuzele, am replicat hotărâtă.
— Poți să aștepți mult și bine, a spus acesta. A fost vina ta, că nu te uiți pe unde mergi.
Încă așteptam scuzele, dar cum a spus și străinul așteptam în zadar. Bărbatul părea că mă analizează minuțios, privirea cruntă afișată anterior dispărea treptat. După o scurtă verificare a ceasului am decis să mă îndrept către cursuri, întârziasem suficient. Nici bine nu am făcut doi pași că acesta a fost mai rapid și mi-a blocat calea.
— Stai! Vreau să mă revanșez pentru neînțelegere. Nu puteam decât să urmăresc curioasă cum bărbatul scormonea prin buzunare.
- Uite! Ia-l tu! Mă oprisem aici doar ca să îl arunc.
Acesta mi-a ridicat mâna iar in palmă mi-a așezat un inel ce părea a fi de logodnă și unul destul de scump.
De la a-mi oferi bani, trecuse la bijuterii. Aere de bogătași. Un simplu "scuze" era mai mult decât suficient pentru mine. Situația devenea ciudată.
- Îmi pare rău dar nu pot accepta, am spus înapoindu-i inelul în același mod în care el mi-l oferise. Sunt sigură că acesta se va întoarce la proprietara lui, am continuat.
- Singurul proprietar sunt eu, a replicat deranjat de ceea ce spusesem.
Era clar, probleme în paradis. Nici nu am putut să reflect bine asupra situației, căci, făcând un pas în spate, a aruncat inelul cât mai departe pe gazonul facultății. Gestul lui m-a lăsat cu gura căscată, nu mă așteptam. Când m-am dezmeticit și am vrut să îl intreb de ce a făcut asta străinul dispăruse. Creierul meu a dus o luptă cruntă între a merge la curs și a lipsi căutând inelul. Am realizat că deja decisesem atunci când mâinile mele scotoceau fiecare centimetru de iarbă. Gazonul era veșted și umed și nu îmi ușura deloc căutarea. Oricât am răvășit fiecare fir de iarbă inelul nu era de găsit. Am decis să renunț, nu avea niciun sens să îl caut, în plus mâinile îmi erau deja murdare.
M-am aplecat pentru a lua geanta abandonată la câțiva pași distanță dar se pare că norocul nu era de partea mea astăzi. Dacă pe trotuar telefonul meu a fost la un pas de a fi distrus, acum ecranul a picat exact pe bordură. L-am analizat rapid, displayul era spart dar spre uimirea mea încă funcționa și nici nu picau bucăți din el, deci timpul pentru unul nou era departe. Am ridicat geanta de jos dar ochii mi-au rămas ațintiți pe obiectul sclipitor care în tot acest timp s-a aflat sub ea. Inelul! Fără a sta pe gânduri l-am băgat în buzunarul hainei și m-am îndreptat rapid către clădirea facultății. Voi avea timp mai târziu să hotărăsc ce voi face cu el.
În timpul scurtei vizite de la toaletă pentru a-mi spăla mâinile am primit un mesaj de la Maya, prietena și colega mea, în care mă anunța că mă așteapta la cafeneaua din incinta facultății, profesorul ce ținea primul curs nu venise astăzi. După ce mi-am luat comanda obișnuită , o cafea cu mult lapte, mă îndreptam către masa unde prietena mea era așezată.
- Wow! Încep să cred că pornești o nouă modă!
Am înțeles imediat că se referă la blugii mei ușor rupți în genunchi.
- Ești în urmă! Sunt la modă de mult, i-am replicat pe un ton glumeț. Singura diferență era că astăzi trotuarul devenise designerul meu.
Maya mi-a devenit prietenă încă din primul an de facultate, iar de atunci am devenit nedespărțițe. Locuind în capete diferite ale orașul, încercăm să profităm din plin de timpul dintre cursuri pentru a-l petrece împreună. În timpul săptămânii mă împart între facultate și cele două locuri de muncă. Cursurile au trecut rapid, arhitectura fiind iubirea mea încă din copilărie, meritând orice sacrificiu și efort. Pe atunci proiectam doar case pentru păpuși și mai târziu diferite căsuțe sau țarcuri pentru Black, cățelul meu.
În fața facultății mi-am luat la revedere de la Maya, și m-aș fi îndreptam către stația de autobuz dacă un corp solid nu îmi bloca drumul. Probabil aș fi repetat căzătura de dimineață dacă două brațe puternice nu mi-ar fi înlănțuit strâns talia. Mi-am înălțat privirea și am recunoscut acei ochi electrici ce îmi blocau acum orice reacție.
♡♡♡♡♡♡♡♡♡♡
Bunăăă!
După cum vedeți sunt nouă pe aici așa că vă rog să vă lăsați părerea, pozitivă sau negativă, în legătură cu acest capitol. Accept orice sfat.
Mulțumesc!
Pupici! ♡
