Cântecul Privighetorii

CAPITOLUL I

"Sunt două tipuri de secrete: cele pe care le ascundem de ceilalţi și cele pe care le ferim de noi."

Mă zvârcolesc încet sub pătura veche, încercând să mă opresc din tremurul meu neliniștitor. Sunt destul de trează acum, dar o parte din mine încă vrea să mai simtă sentimentul acela liniștitor al îmbrăţișării din visul meu. Siguranță. Nici nu ştiu de când nu am mai dormit atât de bine; de fapt, de când am dormit. Nu ştiu cine a fost acea persoană, totul este încețoșat, dar oare contează?

Vântul șuieră domol, ca o şoaptă suavă sau oare e doar un alt plânset înfundat? În fiecare colț, în clădirea înghesuită se aude doar vorba sa. Mă simt mai rece ca niciodată, din ce în ce mai rece, fadă. Dacă brizele ar fi fost mai puternice, nu aș fi supravieţuit, simt asta. Puțin mai multă putere din partea naturii şi corpul meu slăbit ar fii căzut la pământ. Frigul se instaurează peste tot ca o boală care nu și-a găsit leacul. Mă uit la mecanismele de deasupra mea în timp ce aud ceasul anunţând ora doisprezece, zgomotul lui misterios răsunând peste tot în "casa mea" . Acel sunet scurt și învechit îmi este întipărit în minte, îl cunosc la fel de bine ca propria palmă.

Un strigăt răgușit al unui tren mă face să tresar ușor. Au urmat alte șuierături rapide care mi-au atras atenţia. Trebuia să fie doar unul la ora asta. Fumul locomotivei lasă umbre misterioase, filtrate de geamul vechi, pe tot corpul meu și mă face să mă simt ca o fantasmă a propriei imaginaţii. Printre firicelele dese de fum pătrund picături murdare de apă, scurgându-se imaginar pe mâinile mele slăbite.

Silueta nesigură a scărilor a fost sufocată de privirea mea, până când m-am convins singură să mă ridic. Momentele când aș fi sărit de jos și aș fii urcat în grabă erau atât de îndepărtate... acum, ieșirea afară îmi trezea cel mai mic interes. Treptele rămase deveneau din ce în ce mai puţine, iar un loc care dădea pe dinafară de întuneric mă primea rece, la fel ca lumea. Undeva, aruncată neglijent, în memoria mea am găsit o imagine veche a unui pod părăsit, alături de obiectul pe care-l căutam. O ușă împânzită de mucegai, praf și pânze de păianjen.

Grijulie, am deschis-o și am ieșit doar cât să pot vedea o fâșie a acţiunilor de afară. Acele picurânde ale ceasului gigantic se aflau puţin deasupra mea și aduceau vaporii reci pe spatele meu destul de rece și așa. Un gigant de metal a luat-o la fugă prin lupta picăturilor și a dispărut rapid din aria mea vizuală. O mare de oameni și tristeţe a inundat peronul care nu a mai fost niciodată atât de plin, cel puţin nu a mai fost de când stau eu aici. În trenurile care se îndepărtau rapid se aflau doar copii, iar adulţii care stăteau cu picioarele pe pământ erau împinși de oamenii în uniforme pentru a păstra ordinea. Nu și-ar lăsa copii să plece așa de ușor, nu dacă nu ar fi nevoie.

Mulţimea reacţiona prin ţipete și plânsete nefolositoare de fiecare dată când o altă cutie metalică se îndepărta. Durerea lor e mare, parcă atât de mare încât ajunge până la mine. Intervalul de timp dintre plecarea trenurilor era foarte mic, abia că oamenii aveau timp să se urce în el. Formau parcă coloane interminabile. M-am așezat pe o cutie de vopsea abandonată și am privit dezastrul din inimile oamenilor pe o fereastră micuţă.

O siluetă agitată îmi captează atenţia în timp ce este împinsă de pe peron, căzând între cele două bări metalice. Acum era în calea trenului. Îi privea pe cei de deasupra lui care îl implorau să se ridice și să le prindă mâinile întinse. Era încă conștient, putea să se ridice și să se salveze, dar stătea pe loc și îi privea cu milă pe ceilalţi. El e diferit, o pot simţi chiar dacă nu îl cunosc.
-Faceţi ceva, strigă zadarnic o doamnă de undeva din apropierea omului spre un poliţist. Cel mai probabil doamna îmbrăcată într-o rochie înflorată era soţia aceluia. Disperarea este tot ce se poate vedea pe faţa ei în întunericul acesta, însă polițistul din fața ei nu schița nicio expresie.