Decembrie 24

Petrecerea surpriză

Deschise ochii și sări brusc în pat, simțindu-i inima bătându-i cu putere în piept. Încerca să-și controleze respirația și să-și da seama unde se afla. Era în camera ei. „A fost doar un vis" își spuse în minte, expirând din plin aerul inhalat. Se ridică din pat și își analiză camera: nici un glob negru, nici o lumină veșnic verde și în nici un caz nici o melodie din vreo cutiuță muzicală. Se simțea în sfârșit ușurată. Atinse din nou clanța ușii și nimic nu se întâmplă, nu mai era nimeni care să-i perturbe liniștea. Deschise ușa și se duse direct jos, la fix pentru a lua cina de Crăciun alături de familie.

— Uite cine s-a treziiiit, exclamă Alexandru, fratele ei mai mare.

Se așezară cu toții la masă și începură să se înfrupte din deliciul tradițional de pe aceasta. Erau cu toții fericiți pentru că se aflau în sfârșit cu toții împreună. De-a lungul cinei avură loc multe conversații, de la prezentul fiecăruia la depanarea mai multor amintiri semnificative. Televizorul era pornit, difuzând în direct colinde cântate de niște tineri. Era, într-adevăr, o atmosferă plăcută și relaxantă.

— Și, Ioana, spuse Alexandru, cum merge cu băieții? Ai pus ochii pe cineva?

Acesta râdea în timp ce ținea în gură o bucată delicioasă de carne. Tatăl lor se afla în capătul mesei, privind-o cu un rânjet discret pe buze.

— Ăăă, nu, se bâlbâi ea.

— Știi că nu-i frumos să minți, Ioana, replică mama sa care o fixase cu privirea.

— Dar nu miiint, continuă Ioana râzând.

Brusc, colindele se opriră și televizorul părea că ieșise din program. „No signal" apărea scris mare pe ecranul acestuia. Toți își îndreptară privirile spre el, mai puțin Alexandru care continua să mănânce ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Textul devenea din ce în ce mai șters, după care televizorul se opri. Acela fu momentul în care Alexandru lăsă mâncatul și își îndreptă și el privirea spre televizor și momentul în care acesta reporni pe un fundal în totalitate negru. Se auzeau pași dinspre televizor. Treptat, pe ecranul acestuia începu să prindă contur ceva ce părea a fi un fulg de nea cu multe ramificații, scoțând un zgomot specific unei bucăți mari de gheață aflată în procesul de spargere. Ioana rămase împietrită. Corpul începuse să-i tremure, iar respirația-i devenea din ce în ce mai dificil de realizat. Se ridică de la masă, menținându-și privirea pe ecran. Fulgul își termină tranziția și peste casă se lăsă o liniște înmormântală. „Nimic." gândi Ioana care continua să rămână nemișcată.

— Ioana, ești bine? Nu e nimic, stai liniștită, o consolă Alexandru, rugând-o să se așeze din nou.

Aceasta se așeză pe scaun și încercă să-și calmeze respirația și astfel și bătăile inimii. Preț de câteva secunde, urechile îi continuau să-i țiuie, neputându-se atinge de mâncare. Era speriată și știa asta. „A fost doar un vis" își repeta în minte. Înfigând furculița într-o bucată de carne, trupul acesteia începu din nou să-i tremure. Zgomotul gheții care se sparge continuă, iar pe fundal începu să se audă în surdină același râs isteric. Se uită din nou la televizor: fulgul era acum la mărimea sa maximă. Se ridică de la masă și se dădu înapoi, nemișcându-și pupilele dinspre ecran.

— Alexandru, spuse ea, vino aici, te rog.

Se îndrepta din ce în ce mai mult înspre perete, însă Alexandru nu-i răspundea.

— Alexandru?!

Se uită din nou la masă, însă nu era nici o urmă nici de Alexandru și nici de părinți. Era singură. Începu să tremure mai tare, știind că dacă va întoarce capul va apărea din nou individul din vis. Bătea cineva la ușă. „Nu..." își spunea ea în gând. Ușa se deschise violent, lăsând frigul să pătrundă. Ioana putea simți în ceafă briza rece pe care o simțise și mai devreme. Îi era teamă, iar de data asta teama era amplificată de sentimentul de neputință în fața a astfel de evenimente. „Ț, ț, ț, ț..." se auzea din nou. Simți cum o mână subțire îi atinse umărul. Suspină. Își întoarse capul încet, atât de încet încât simți că întreaga acțiune a durat mai mult decât însăși infinitatea. Nu era nimeni. Fugi spre ușă, aruncă o privire afară: totul părea în regulă. Închise ușa și astfel opri bătaia rece a vântului. Se întoarse, însă familia ei era încă dispărută. Se îndreptă spre televizor, al cărui ecran afișa acum un text pe care nu-l putea citi, fiind foarte șters. Deveni treptat mai clar. „Crăciun fericit" scria mare acum pe ecran, apărând și dispărând cu o cadență foarte mică. Sunetul puternic al gheții ce se fisura începu din nou, alături de râsul acela isteric de care nu putea scăpa. Televizorul se oprise împreună cu orice alt sunet. Ioana răsuflă ușurată, încă simțind spaima cum îi curge prin vene. Sunetul cutiuței muzicale porni din nou și, după nici două secunde, televizorul începu să crape și explodă în sute de bucățele, aruncând-o și izbind-o pe biata fată de peretele bucătăriei. Încercă să deschidă ochii, însă nu putu distinge absolut nimic. Vedea o siluetă îndreptându-se spre ea. Oricât de mult încerca să fugă, rămânea de fiecare dată doar cu gândul. Silueta se așeză lângă ea, o mângâie din nou pe obraz și-i șopti:

— Mulțumesc, Ioana, chiar ești sufletul petrecerii.

Pe fundalul râsului său de psihopat, privirea fetei se stinse și îi amorțeau treptat toate simțurile. „Crăciun fericit și ție, Ioana!" era singurul și ultimul ei gând înainte ca totul să devină un glob demn de pus în pom.