Decembrie 24

Globul Infinitului

Crăciunul se apropie cu pași rapizi în timp ce fiecare dintre noi trecem necontenit prin unda neiertătoare a timpului. Întreaga inerție care ne domină și ne monotonizează viețile începe acum să prindă un nou contur. Acum, în preajma sărbătorilor de iarnă, sub zăpada rece proaspăt așternută pe pământul odată cald, întreg orașul este un adevărat rai pentru toți cei care aveau o afacere, fie ea oricât de micuță și de neînsemnată. Toate magazinele erau pline și aglomerate, rafturile și frigiderele golindu-se într-o manieră alarmantă. Afară, însă, singurul lucru care domina era peisajul veșnic alb, frigul și colindele care răsunau din fiecare colț.

Era deja seara de Ajun și aproape toată lumea se pregătea să ia masa tradițională alături de familie. Pline din belșug, fiecare masă era un paradis al gurmanzilor. De la simpla mămăliguță până la mult doritele sarmale și alte preparate din carne, totul era un ideal pentru familie. Având o familie iubitoare lângă care urma să stea la această masă, tânăra Ioana se afla acum cu gândul la cele câteva minute de dinainte de cină. Nu mai era mult, însă până atunci căuta noi modalități de a-și petrece timpul. Aflându-se în camera ei, se găsea acum stând întinsă pe pat, cu fața spre tavan. Întindea ușor mâna dreaptă spre acesta, încercând din răsputeri să-l atingă. „Ce tavan frumos", gândi ea. „Oare ce-ar fi dacă ar fi plin de stele, ce-ar fi dacă întregul Univers s-ar putea oglindi în tavanul pe care l-aș vedea în fiecare seară? Întreg Universul ar fi doar al meu...". Părul îi era în aceste momente întins și împrăștiat în jurul capului, scoțându-i în evidență nuanța verzuie a celor mai frumoși ochi pe care tavanul i-ar fi putut vedea vreodată. Încerca în continuare să atingă Universul, însă ea era mult prea mică pentru a-l atinge. „Ce năroadă sunt" spuse ea râzând în timp ce continua să-și plimbe ochii. Se ridică din pat și privi întreaga cameră din ansamblu. Cunoștea locul acesta mai bine ca oricare altul. Privirea i se fixă pe bradul frumos împodobit ale cărui luminițe colorate străluceau puternic, cu o cadență relativ lentă. Se apropie încet de brad, ținându-și mâinile pe lângă corp și lăsându-și părul să-i „curgă" pe spate. Se așeză lângă brad și privi cu atenție un glob roșu a cărui suprafață reflecta perfect strălucirea luminițelor. În această reflexie a luminii se văzu și ea. Se privi atent, se privi dincolo de „mutilarea facială" cauzată de forma globului. Era frumoasă și adânc în sufletul ei știa asta, chiar dacă nu ar fi recunoscut asta nici într-o mie de ani petrecută printre toate hidoșeniile lumii. În timp ce se uita, de undeva din spate începu să cânte o melodie specifică doar cutiuțelor muzicale. Se întoarse mirată și puțin speriată de fenomen, însă nu reuși să observe nimic. Totul părea la locul lui. Întorcându-și încet capul, observă astfel că nici instalația de lumini a bradului nu mai funcționa așa cum obișnuia să o facă. Toate luminile se stinseseră cu excepția celor verzi. Și globul în care se uitase mai devreme nu mai era același, acesta prinzând o culoare închisă, un simbol parcă al întunericului și al vidului. Se apropie încet spre el, privindu-l atentă și clipind din ce în ce mai des. Luminile instalației erau încă verzi, acestea fiind total lipsite de cadență, iluminând întreaga cameră și dându-i astfel un aspect sumbru, safiriu. Nimic nu se putea zări prin acel glob, nici măcar fața odată radiind de fericire. Era negru, acesta fiind singurul adevăr valabil pe care-l cunoștea în acel moment. Se uita și nu zărea nimic. „Abiiiiiiiis" își spunea ea în minte. Era, într-adevăr, un abis de care, odată ce îți atrăgea atenția, nu mai puteai scăpa. Era prinsă într-u totul în această vrajă întunecată „a răului", cum îi plăcea ei să-i spună. Lent dar treptat, aspectul globului începu să se schimbe, astfel că din întunericul impenetrabil al acestuia deveni un verde pal, din ce în ce mai aprins. Ioana își mări ochii și-și apropie privirea, moment în care pe suprafața globului se oglindi imaginea macabră a unui bărbat. Urechile fetei începură să audă zgomote ciudate, urmate de un râs isteric, tipic unui psihopat, un râs care îți dădea impresia că nu e suficient aer în cameră. Nu se putu mișca, însă. Imaginea individului devenea din ce în ce mai clară, conturul zâmbetului său nu prea larg evidențiind un caracter parcă scos din cărțile lui King. Imaginea individului rămase imprimată 3 secunde, timp în care Ioana era de-a dreptul împietrită. Brusc, fix când râsul ciudat începu să-și piardă din acustică, globul se făcu din nou negru. Ea îl atinse ușor cu degetul, acesta crăpând sub atingerea suavă a pielii. O adevărată artă se crea în momentul acela, crăpăturile fiind nuanțate de albul pur specific sezonului. „Formează un model", gândi Ioana luându-și degetul de pe glob. „E un fuuuulg!" exclamă ea, moment în care întreg globul se sparse în zeci de bucățele. Se dădu înapoi instinctiv, uitându-se speriată în stânga și-n dreapta de individul al cărui râset răsuna din nou, glorios parcă, între cei patru pereți ai camerei. Se ridică și fugi direct înspre ușă, iar când puse mâna pe clanță se opri preț de câteva secunde. „Ț, ț, ț, ț..." se auzea încontinuu. Apăsă pe clanță, deschise ușa și intră în holul principal de la etaj. Alergă până în capătul acestuia și coborî grăbită scările din lemn care, pentru prima dată, scârțâiau. Se uită în living room și în bucătărie: nici urmă de părinți sau frate, doar o masă îmbelșugată lăsată în mijlocul unei case aparent părăsite. Își strigă părinții: nici un răspuns. Deschise ușa de la intrare și ieși în curte, după care în stradă și începu să analizeze exteriorul. Casa era la locul ei, la fel ca toate celelalte, însă un lucru era schimbat: nu se mai auzea nimic, nici un colind, nici o vorbă. Întreg cartierul era vlăguit parcă de viață și de însăși efemera existență a noastră. Își strigă din nou părinții, însă rezultatul fu același. Pe oricine ar fi strigat, nimeni nu i-ar fi putut auzi glasul speriat. Se uită în sus: era lună plină, aceasta fiind înconjurată de o aură strălucitoare. Erau prezenți pe cer doar câțiva nori care se aflau la distanțe kilometrice unul față de celălalt. Stătu nemișcată în fața casei, încercând să înțeleagă ce se petrece și să audă sau să vadă pe cineva. Nimic, însă, părea că însuși timpul s-a plictisit să ne mai cazeze în hotelul de miliarde de stele. Se auzi, totuși, șuieratul unui vânt slab, o briză ușoară adiind și făcându-i părul moale să plutească. Imediat după scurta briză, plăcută de altfel, se auzi din nou râsul isteric de mai devreme. Se uită din nou la casă: totul normal. Închise ochii și încercă să-și golească mintea de toate aceste lucruri. „E doar un vis" gândi ea, „nimic rău nu se poate întâmpla. Doar am adormit uitându-mă la tavan. E un vis lucid, da, am mai auzit de asta.". Deschizându-și ochii, îl zări pe individ la câțiva metri în față. Ea începu să alerge, timp în care un pumnal i se înfipse în spate, doborând-o. „Ț, ț, ț, ț..." se auzea din nou pretutindeni, acoperind pe alocuri strigătul de durere al Ioanei. Se întoarse încet și-l văzu stând în picioare, sprijinit de un baston negru. Fața acestuia era indescriptibilă, fiind acoperită de o negură cauzată de mărimea pălăriei pe care o purta. O apucă de picioare și, pe fundalul zgomotelor ei alimentate de teamă, o trase spre el. Ioana își înfipse unghiile în gazonul pe care fugise mai devreme, dar inutil. Începuse să plângă și nu știa dacă plânge de durerea pumnalului ce-i străpunsese spatele sau de actele violente ale individului. Acesta se așeză lângă ea, uitându-se insistent la fața ei. Era o față superbă, cu trăsături fine și cu un contur care lăsa loc de invidie oriunde ar fi mers. Întinse mâna dreaptă spre ea și o mângâie pe obrazul stâng. Ea își întoarse privirea spre el, putându-i vedea acum jumătate din față. Bărbatul avea o cicatrice adâncă ce se întindea de la ochi până la buza de sus. Avea o privire fixă și pătrunzătoare, chiar una care putea s-o intimideze până și pe cea mai dură persoană din lume.

— Cine ești? Îl întrebă pe acesta în timp ce întreg corpul îi tremura de durere și de spaimă.

Bărbatul se apropie de fața ei, răsuflându-i greu pe obraz. Se uită în ochii ei și schiță un semi-zâmbet, după care izbucni din nou într-un râs isteric și de neoprit. Din nou începuse să răsune în aer sunetul unei cutiuțe muzicale, în același timp în care vântul începea din nou să sufle, de data asta de două ori mai puternic.

— Avem atmosferă, rosti acesta printre hohotele de neoprit și prin rafala de vânt ce se intensifica în fiecare secundă.

Ioana rămase fără cuvinte, ochii acesteia lăcrimând incontrolabil. Suspina.

— Shhhht, șopti individul, nu va mai dura mult, copilaaaaș...

Acesta se ridică și, pe măsură ce briza de adineauri se transforma într-o adevărată tornadă, el scoatea un alt pumnal din costumul său maroniu. Ioana se uita îndurerată la el, neputându-și înăbuși teama sau măcar lacrimile care-i inundau fața și o înecau. Bărbatul începu să învârtă pumnalul în mână. „Nu..." era singurul gând care-i străpungea adâncul minții Ioanei. „Nu!"

Bărbatul aruncă pumnalul înspre ea, aceasta văzând parcă încetișor cum vârful ascuțit al acestuia se îndrepta cu o traiectorie negreșită înspre fruntea acesteia. Nu mai văzu nimic, singurul lucru pe care-l mai simțea și care își pierdea treptat din intensitate era durerea ascuțită de cap și spate. Nu mai auzea nici vântul, singurul lucru pe care îl auzea era vocea ei cum se stingea într-un abis al timpului...