Hazard

♛ 4. Nevaeh: Eroare de judecată

4. Nevaeh: Eroare de judecată

       Mă trezesc confuză. Nu-mi dau seama din prima unde mă aflu. Îmi bubuie capul și abia dacă îmi pot ține ochii deschiși. Simt un miros familiar plutind prin cameră, un parfum pe care l-aș recunoaște oriunde și care îmi provoacă o durere în piept pe care nu o pot ignora. Încep să respir sacadat, simțind broboane de sudoare pe frunte, dar nu-mi pot coordona mișcările. Nu-mi pot ridica mâinile ca să îmi șterg transpirația. Nu pot face nimic, de fapt, decât să zac aproape inconștientă și să mă rog ca dimineața să vină cât mai repede.

       Privirea mi se adaptează cu greu la întunericul din încăpere și reușesc să îmi rotesc capul spre dreapta. Îmi mijesc ochii, apoi îi închid. Imaginația îmi joacă feste. Nu ar fi prima dată când m-aș trezi în toiul nopții, dorindu-mi ca el să fie aici. Dau să vorbesc, să îi spun fantomei să mă lase în pace, dar e unul dintre acele vise în care încerci să țipi, dar nu poți să scoți absolut niciun sunet.

       Mirosul e viu și mă ustură nările. Nu mai suport. Nu mai pot să îl văd aproape în fiecare seară, știind că e doar în mintea mea. Simt că o s-o iau razna. Mă foiesc cu încetinitorul parcă și încerc să mă ridic din pat.

       — Eva? Ești bine?

       E singura persoană care-mi spune Eva. Restul îmi spun Nevaeh, Nev, Vae. Dar nu și el. Mereu m-am întrebat de ce – dacă nu cumva crede că l-am ispitit să facă ceva ce nu ar fi trebuit.

       Dacă nu mi-ar fi atât de rău, aș începe probabil să râd. Bine? Nu-mi amintesc ultima dată când am fost bine. Cred că era pe vremea când el mă ținea în brațele lui și, deși nu scotea un cuvânt, era mai bine decât oriunde altundeva. Dar n-am de gând să încep să vorbesc cu fantomele.

       Mă ridic cu greu, mă clatin pe picioare și mă lovesc la picior în goana mea spre baie. Simt nevoia să vomit și văd în ceață. Apăs întrerupătorul chiar înainte să mă prăbușesc deasupra vasului de toaletă. E prea multă lumină dintr-odată și îmi rănește retinele.

       Ce naiba mi se întâmplă?

       Stau în genunchi și îmi vărs tot conținutul stomacului. Nu-mi amintesc ultima dată când m-am simțit atât de rău.

       — Eva?

       Nu ești real, îmi tot repet.

       O iau razna.

       Dar atingerea lui nu se simte de parcă n-ar fi reală în secunda în care îmi adună părul și mi-l ține la spate. Mă atinge în treacăt pe gât și simt cum mi se face și mai rău. Sunt leoarcă de sudoare și e ultima persoană care mi-aș dori să mă vadă așa, dar nu am puterea necesară să protestez. Când nu îmi mai rămâne absolut nimic în stomac, încerc să mă ridic. Fantoma lui Aza mă prinde de braț și mă ajută să mă îndrept spre chiuvetă. Nu îndrăznesc să mă uit în oglindă decât după ce mă spăl pe dinți obsesiv vreo cinci minute, reușind să înlătur gustul oribil din gură, apoi mă clătesc pe față și mă întorc spre el.

       — Aza? șoptesc cu teama că în secunda în care o să își audă numele, o să dispară.

       Stă sprijinit de perete, chiar în spatele meu, pregătit să îmi sară în ajutor în secunda următoare. Poartă blugii negri. În afară de perechea asta, mai are încă două. O pereche de un gri închis și una de un albastru deschis, decolorat, aproape verzui. Nu mă întrebați de ce știu asta. Are un tricou gri pe care se văd câteva dungi mai închise. Cred că l-a murdărit pe undeva.