"...În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp nici spațiu - ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de grindă, și infinitul asemene"
~Mihai Eminescu,
Sărmanul Dionis
Dintr-o cârciumă se auzea o vioară schingiuită, acompaniată cu fonduri unduitoare pe fundal de clape ale pianului rustic ce dăinuie în acest loc de cand s-a născut Metafizicul Nostru. Dumnealui se apropie de ușa cârciumii să se uite, deoarece dorește să cunoască capul ce schițează aceste note.
Nu era un cap urât, acela a lui David. Avea fața dulce, ca a unui copil ce a cunoscut numeroase necazuri în cei 19 ani de când a început a păși în această cușcă, captiv fiind în forma sa umană. Surâsul lui era foarte inocent, dulce l-am putea numi, și totuși de o profundă melancolie - fără speranță și determinat la nepozitivism. Putem spune că David este un băiat sărac. Își face veacul într-o încăpere nu mai mare decât baia cârciumii în care încearcă să câștige cât de pe azi pe mâine. Posesorul localului l-a cazat pe băiet deasupra cârciumii din respect pentru răposaţii săi părinți - frumoși oameni, îi cunoștea din copilărie.
Dar sărăcia nu e reprezentată în permanență de lumea materială. David era un neiniţiat; în ale cunoașterii însă, protejat de un zid. Un zid atât de înalt încât dacă ai fi privit în jos ai fi putut vedea fracțiuni ale zâmbetelor sincere, abandonate în favoarea visării, dăruite acestei lumi. Cu ajutorul acestui zid, îmbibat în răbdare și degradare a sufletului- a fost născută o atitudine defetistă. Nimeni nu era destul de interesant să poată remodela zidul. (Deoarece zidurile ce ni le creem nu se sparg niciodată, sunt doar remodelate)
David nu își făcea griji în privința zidului, este singurul său partener de încredere care a fost acolo pentru David când restul nu aveau timp de el. L-a învățat să își îmbrățișeze singurătatea ca pe o mantie fermecată împotriva spinilor folosiţi cu atâta drag de fiece om în parte.
Adesea își închipuia el însuși cât de triști, cât de lungi, cat de monotoni vor trece anii vieții lui. Lipsit de iubire, căci n-avea pe nimeni în lume, iubitor de singurătate, în neputință sufletească de a-și creea o soartă mai fericită căci neiubit și neurât de cineva se va stinge ca o scânteie după care nu întreabă nimenea.
Metafizicul Nostru era de altă natură. Provenea dintr-un mediu diferit, nociv. Un mediu toxic, în care libertatea de exprimare iți este necunoscută, în care ești educat ce să gândești, și văzută că o rebeliune împotriva celor dragi să refuzi minunata viață, minunata șansă ce ți-a fost oferită de către cei în care ar trebui să ai cea mai mare încredere, ce ți-s atât de străini încât pentru un dram de falsă afecțiune după care tânjești ca după cel mai dulce drog- devii neom prin a le face pe plac.
Eretic, excentric, hedonist, așa era Metafizicul Nostru Lucas; aprecia frumosul, fizicul feminin și masculin, arta, muzica și orice îi mai era luat pe nedrept. Lucruri mistice, subtilități metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet.
