Vraciul și blestemul lupilor verzi.

1. Găsirea războinicului

                                           Vraciul stătea. Aștepta să vină apusul și nu mai venea. Soarele trona încă în înaltul cerului. Aștepta neliniștit.Să descopere un nou pericol, un nou mister, un nou început. Totuși viziunea nu era clară. Văzuse doar un cavaler căzut în hăul de langă Castelul Ducilor- o ruină plină de ură, frică și disperare și legende vii, era rănit și se zbătea între moarte și viață. Toată viziunea nu îi arătase fața și nici contextul. Așa că aștepta plictisit, acoperit cu mantia, cu gluga largă mov. Preocupat sa își ascundă trăsăturile feminine. Știa vrăji și leacuri de la bunica lui. Știa tehnici de autoapărare atât cât să supraviețuiască, dar, mai știa și că viziunile lui nu erau mereu clare și că nu se îndeplineau întotdeauna. Arata așa ca un tânăr necopt, destul de chipeș, cu ochi negri și unele șuvițe răzlețe negre. Dar, mereu manjit de praf, pe față si mâinile bătătorite de vreme și sacrificiu. Genele îi erau dese și mai negre decât cărbunele stins și sprâncele lucioase asemeni unui înger. Chipul îi era mai palid decât, o amintire. Cu toate astea într-o vreme în care vrăjitoria și vindecarea nepotrivită, a unui om erau pedepsite cu închisoarea ori cu moartea celui acuzat că o practică. Lumea se temea de el. Era poreclit "îngerul mov"( Numai rostirea numelui său trezea frica). Și aducea ori moarte, ori înviere (cel puțin așa spuneau strabuni). Unii spuneau că și-a păstrat tinerețea,  doar pentru că aparținea unui demon. Dar el știa că nu este așa și în ciuda zvonurilor și a pericolelor nu se putea abține să nu îi ajute pe bieții oameni. Era cea mai mare calitate și cea mai mare slăbiciune a sa. Ar fi putut să își continue existența fară prea multe eforturi, ar fi putut oricând să dechidă un portal și să trăiască  într-o lume paralelă fără razboie, fără durere, fără sânge și fără lacrimi dar,să caute problemele cu lumânarea  făcea parte din firea lui. Asta părea să îi fie scopul, chiar dacă ajungea să facă simbioză cu suferința celor din jur. În plus fiecare timp, fiecare suspin și fiecare surâs își are locul și vremea sa în Univers. Chiar dacă ar fi fugit de destin probabil ar fi dat peste ceva mult mai înfricoșator decât războiele milenare dintre clanuri. De multe ori e mai ușor să te lupți cu dușmanii pe care îi vezi, decât cu demonii nevăzuți construiți de propriul sine. E uneori parcă mai ușor să vineci durerea altora, decât proria-ți rană, deși nu realizezi că fară a te vindeca mai întâi pe tine, ești asemeni unui chirurg orb, care deși cunoște tehnica operației și a învățat îndelung protocoalele și procedurile nu face decât să taie în carne vie, fară anestezie, rugându-se ca în orbecăirea lui să nu taie vreo artera importantă și ca operația să fie un succes.

Dar, iată în  timp ce medita la nemurirea sufletului, niște lorzi,  din clanul urșilor bătuseră , până rămăsese fără suflare un biet soldat, fix sub ochii lui temători. Părea  că ce este mai rău  a fost îndeplinit, "poate era mai bine ca de data asta profeția  sa stea în  banca ei și  să  rămână doar un vis urât, dintr-o zi friguroasă  de iarnă". Apropiindu-se tiptil de vandali și  de victima lor, observă că  victima nu părea să fie scoțian,mai mult arab după pielea cafenie și ochi întredeschiși verzi aproape inerți. Dar nu era timp de recensămînt acuma nici de alba neagra, cu bietul om...după ce cerul primise sărutul apusului întunecându-se dintr-o dată, se înfuria parcă la vederea nedreptății.Fulgerele pareau să se izbescă de tot ce le ieșea în cale fie ființă sau nefință. Văzduhul se transformase într-un bețiv furios pentru simplu fapt că ai îndrăznela să respiri în calea sa. Tunetele îți făcea sângele să înghețe în vene. Și in mijlocul furtunii barbarii părăsira trupul inert. Acum fugeau speriați, deși nu văzuseră încă Îngerul mov, ci doar o mică urmă a puterii sale. Nu știa dacă să se bucure sau să se întristeze că a mai câstigat o luptă prin proriile puteri și acum nu îi mai rămanea decât să salveze omul pe care alți semeni deciseseră să îl omoare. Nu se putea bucura pentru că de multe ori ca să salveze pe cineva trebuia la rândul său să lupte și să rănescă. Și nu se simțea în stare să decidă cine merita să traiască și cine merită să primescă îmbrățișarea morții, dar ura nedreptatea. Încerca de multe ori să salveze ambele tabere fară prea multe pagube posibile. Incerca să fie neutru atât cât se poate în vreme de război, conform principiilor pe care îi le dicta inima.  Nici supărat nu știa dacă are să fie, știind că are atâta putere care clocotește in el. Iubea oameni, dar ura interacțiunile fizice cu ei. Era plin de contradicții și într-o perpetuă schimbare.

            Parea una cu noaptea, desprins dintre stele. În timp ce alerga în prapastie, mantia mov falfâia în bătaia vântului , părea că e un vultur gata să își atace prada încolțită și nici decum un salvator. Vraciul ateriza în genunchi lângă razboinic îi luă capul în mâini și încercă, să vadă dacă totuși nu fusese otrăvit cu matraguna, un bărbat atât de viguros nu putea fi doborât atât de ușor de doborît, chiar și de 5 insi din clanul urșilor. Dar mirosul care îi invada acum nările nu era nicidecum al unei plante otravitoare cunoscute, era un miros nefamiliar masculin și poate mai multe mirosuri adunate într-unul singur. Mirosea puternic a mentă, a sudoare, a sânge înghegat, a mosc și a ploie. Stopii de ploie ștergeau urmele unei lupte nedrepte, lăsând sângele să se prelingă pe pietre și apoi în ocean. Un miros ce prevestea pericolul și binecuvantarea unei noi aventuri. Un miros ce atragea prin simplitatea și misterul său. Dacă nu s-ar fi lăsat sedus de miros și dacă nu i-ar fi stârnit mai multă curiozitate decât milă, poate l-ar fi părasit într-un sat de langă castel, poate l-ar fi lăsat la poalele unui deal sau la poarta unei mănăstiri. Știa că poate face mai mult de atât și să îl părăsescă în unul din locurile menționate mai sus nu îi garanta salvarea bolnavului și nici a sufletului său. Sentimentele sale se amestecau vertiginos cu mândrie și perfecțiune dusă până la sacrificiu. Poate spera că dacă îl va salva pe el, se va salva pe sine sau poate nu spera nimic, acționând impulsiv. Rănitul gemea, și l-ar fi ajutat și mai mult dacă nu și-ar fi consumat mare parte din energia sa interioară enervandu-se și creend o furtună. Incercă să se gândescă la o soluție în timp ce masa cu ulei de lavandă rănile celui ce se vrea a fi salvat. Furtuna și haosul în mijlocul căreia se aflau îi se datorau doar lui. Partea plină a paharului, dacă mai poate exista și o parte plină era că nu a trebuit să se lupte fizic cu Clanul urșilor, care ramaseseră în apucături și comportament la nivel de - om al peșterii. Viziunile erau și ele dureroase( îi provocau migrene îngrozitoare, greață și dureri de stomac) și consumatoare de energie, nu mancase nimic toată ziua și și-a dat seama că mai are energie doar ca să creeze un portal spre locul ce îl numea "acasă". Și chiar dacă nu mai avea deloc energie, nu avea de ales decât să lupte până la ultima suflare, dacă ai intrat în luptă trebuie să lupți.

            Îngerul mov reușise să creioneze printr-o minune un portal în mijlocul furtunii și asemeni unui vultur, să ridice o pradă de doua ori mai grea și mai înaltă decât el. În timp ce pășea de partea cealtă a portalului, războinicul îndredeschise ochii și privind ca prin vis fața acoperită a salvatorului său,  îngropată in valul mov.
             -Ajuto...încerca să rostească bietul suflet, ce în urmă cu câteva clipe, zăcuse  între pietrele ce uneau uscatul cu Oceanul...( cu ultimile puteri , rănitul era cât pe ce să îi smulgă de tot eșarfa de pe fața vraciul, ce îi lasa să se vadă ochii negri, întunecați, flămânzi și seducatori).